De la neuronul singuratic la celulele îmbălsămate în alcool

E dreptul oricui să mănînce căcat. De exemplu, al cîinilor. Oamenii își feresc patrupedele de întîlnirea cu trebușoara plăcut mirositoare: ori strîng lesa, ori îi dau un șut animalului. Mai greu e cu oamenii. Unii dintre ei se năpustesc, bălind, către comoara care le îmbată simțurile.

Dar ajunge cu coprologia, să trecem la istoria hieroglifică. Pentru lămurirea tuturor cititorilor și pentru a vedea mai bine cum arta descrisă mai sus a atins perfecțiunea, iată.

Nu am fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1989. Nu am fost nici membru PCR. Nu am călătorit în străinătate, nu am beneficiat de burse sau împrumuturi de la Uniune, nu am furat. Am fost interzis vreme de cinci ani, între 1984 și ’89. Dar dracu’ m-a pus să scriu mai de curînd, cu ironie, melancolie și cu (sper) umor cum „noi“, scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii „s-au“ cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărîte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori. Mineriada din iunie avea să separe publicul fesenist de revistele literare. Cărțile românești și-au pierdut rapid tirajul. E un fenomen cunoscut, acum, doar că, pe vremea aia, libertatea însemna, în ochii abia deschiși, și bani cu nemiluita. Așa a sărăcit Uniunea, nu am furat nici un ban. Bănuiesc că aceia care mă acuză că am folosit pluralul „noi“ ar fi în stare să zică și despre Eminescu că a fost un epigon. N-a scris el, cu mînuța lui, „iară noi, noi, epigonii / Simțiri reci, harfe zdrobite“? Ba a scris. Iată dovada.

Un astfel de imbecil cu parapon e Dan Alexe. O tot ține gaia-mațu că am furat. Și alții, mai proști decît el, i se uită-n cur pînă-n amigdale. În ultima vreme, lui Dănuț nu-i mai ajunge furtul. A lansat la apă un nou atac, la fel de ridicol.

Citez, că citatul e sfînt:

Dan Alexe: Florin Iaru – care m-a blocat ca un laș acum un deceniu, cînd a făcut parte din puciștii eșuați din 2012 – a avut cel puțin patru cărți publicate înainte de revoluție…“

Nu, n-am avut, iar una (Aer cu diamante) a fost plătită de noi, Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și Nino Stratan. Din 1984 am fost interzis. Iar la „puciul“ din 2012 nu am participat. Dușmănia lui Alexe datează din momentul în care l-am prins cu minciuna, în cazul plagiatului Iuliei Moțoc. Ce penibil e adevărul!

Dan Alexe: Cosmin Ciotloș, nu cumva era deja membru al Uniunii Scriitorilor? […] Nu el a golit pușculița Uniunii la revoluție? […] Păi, dacă ești membru al Uniunii Scriitorilor comuniști și jefuiești vistieria la revoluție, ce mai contează dacă aveai două cărți sau patru? Era membru, da, chiar el s-a lăudat.“

Nu, nu am fost membru, deci nu m-am lăudat. A existat o încercare de constituire a Uniunii Scriitorilor Comuniști, dar, vai, ori ciroza, ori tanti Roza i-a mîncat lui Alexe neuronii. Respectiva „uniune“ a fost inițiată de Eugen Barbu și camarila de la Săptămîna, în cîrdășie cu cei de la Luceafărul. Întîmplător, toți aveau aceleași idei despre mine pe care le are Alexe. Io zic că, dacă se iubesc, să se ia. Dovada:

Dan Alexe (aflînd că nu am publicat): Poate pentru că era atît de prost scrisă. Unii cenzori chiar erau esteți autentici. […] Că e poet prost și ahtiat după arginți. […] Scria în toate revistele literare și era membru al Uniunii Scriitorilor. Adică pensie asigurată de statul comunist-polițienesc, cînd el avea doar 30 de ani. […] Era scriitor oficial, ca toți oamenii promovați și apărați de Manolescu. Asta e tot. Nu era nici un disident acolo, toți mîncau la cantina Casei Scriitorilor pe Calea Victoriei.

Alexe se îmbărbătează și merge mai departe. Dar nu numai că nu am publicat în „toate revistele“, nu numai că nu aveam nici o pensie asigurată la nici 30 de ani, da’ la cantină mîncam pentru că eram magazioner al editurii Cartea Românească. Însă cînd Dan Alexe își bea neuronii înfrigurați nu-l mai poate opri nimeni.

Dan Alexe: Informația precisă este că era membru… (Asta după ce și Agopian, care mă știe de vreo 40 de ani, și Cosmin Ciotloș i-au explicat că NU eram.) Sau pentru că nu avea inspirație și îl publicau rar. (Frate, n-ai zis cîteva rînduri mai sus că publicam peste tot? Ia o murătură!)

În clipa asta, Agopian intervine (și nimeni nu are curaj să îl contrazică):

Ștefan Agopian: Dan Alexe, Iaru nu era membru al USR înainte de 1989… A devenit membru după 1990. Deci toată discuția e inutilă.

Inutilă, dar nu pentru Alexe, care vine a treia oară cu un citat dintr-un articol propriu (!).

Dan Alexe: El singur a povestit…

Uneori, mă întreb dacă și cărțile lui de „istorie“ sînt tot atît de bine documentate. Mi-e teamă.