În mitologia anilor ’90, Iosif Constantin Drăgan a fost legionar și securist, dar pe măsură ce realitatea și-a mai pierdut din fantezie, el a devenit afacerist, naționalist și protocronist. Nici povestea tezaurului legionar, pe care Drăgan l-ar fi cărat din țară și l-ar fi investit în Italia, nu se sprijină pe dovezi clare și stă, pînă una-alta, pe pasiunea pentru intrigă a ascultătorilor. I-a simpatizat pe arhangheli și pe Căpitan, așa cum îi stătea bine unui student fără repere, dar nu există fotografii cu el prigonind evrei. De altfel, legionarizarea lui oficială s-a făcut în anii de după al doilea război, cînd Silviu Brucan, care conducea presa comunistă, a împrăștiat stigmatul Gărzii de Fier la grămadă, peste aproape toți românii fugiți.
Drăgan s-a născut în 1917 la Lugoj și a arătat de mic o anume istețime. Școala a fost pentru el un mediu prietenos și chiar o trambulină, care l-a aruncat, după liceu și Facultatea de Drept, direct în brațele unei burse italiene. La 24 de ani, Drăgan avea două licențe în economie, lucra la doctorat și comisiona primul import de produse petroliere românești în Italia. Biografia lui romanțată îl prezintă ca pe un acrobat al combinațiilor comerciale – și nu e exclus să fie pe ici, pe colo adevărat, fiindcă omul a făcut afaceri cu petrol în Italia, chiar în timpul războiului. Ieșirea Italiei din război în 1943 i-a deschis noi ocazii de speculă cu carburanți și, astfel, pacea l-a găsit bine capitalizat, gata să profite de foamete, secetă și criza generală de materii prime.
Sclipirea lui de geniu a fost butelia cu gaz lichefiat, pe care a vîndut-o gospodăriilor sărace din Italia și Grecia. A ajuns regele gazelor domestice în cele două republici meridionale și unul dintre italienii cu palazzo și Ferrari. Pe lîngă femei și călătorii cu iahtul, bogăția i-a oferit acele pauze în care cultura i-a dat ghes. Drăgan a scris o istorie a primatului românesc în care, practic, în afară de dinozauri, n-a mai existat nimeni înaintea dacilor. Ideile lui au găsit ecou atît în saloanele unor instituții de sănătate mintală, cît și în piepturile geților întîrziați care fac și azi poze pe la Sarmizegetusa cu coiful lui Decebal pe cap, fluturînd în fața echipajului de Poliție certificatul de suveran.
După 1968, Drăgan a intrat în grațiile lui Ceaușescu și, asistat de Securitate, l-a ajutat să-și spele valuta prin exporturi de produse petroliere. De altfel, apariția buteliei în cultura română i se datorează într-o mare măsură, fără ca Academia să-i recunoască oficial acest merit.
După 1989, Drăgan a băgat o căciulă de bani în România Mare, revista antisemită scrisă de cei doi clovni ai Securității, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. În acest cuib de gîndire neliniștită, unde fierbeau, laolaltă cu tricolorul, mințile generalilor de Securitate ieșiți la pensie și mucii pamfletului de mamă, Drăgan și-a putut rotunji ideile despre protocronismul românesc, care putea coborî, iată, pînă la maimuțe.
În 1995, la 72 de ani, cînd prostata e ușor de confundat cu căsătoria, miliardarul Drăgan s-a însurat cu o româncă tînără și acoperită, care l-a moștenit destul de repede, în buna tradiție a fiicelor de general.
298 de vizualizări
După ’89, ICD a finanțat o cu totul alta publicație (există și azi, în format electronic!), nu RM. Documentati-va că lumea, nu „lăutărește”, după ureche.