În 1980, cînd i-a apărut acest roman, Romain Gary s-a sinucis. În biletul de adio, Gary a anunțat pentru prima oară că el era Émile Ajar, misteriosul scriitor care cîștigase Premiul Goncourt. El însuși luase acest premiu cu numele literar sub care era cunoscut. Fiindcă nici Gary nu era adevăratul său nume. Îl chema Roman Kacew. Era evreu născut la Vilnius, dar fusese creștinat la Varșovia în copilărie, de o mamă temătoare. A ajuns apoi în Franța, căreia, ca și Poloniei, i-a rămas devotat toată viața. În război a fost pilot de avion, în Armata Franceză Liberă, condusă de la Londra de generalul De Gaulle. Decorat de mai multe ori după război. Fidel pînă la moarte lui De Gaulle și admirator al lui Churchill. A fost diplomat francez prin mai multe capitale și orașe importante ale lumii.
Scriu toate astea despre el fiindcă au oarece legături cu ultimul său roman, o ficțiune ferm și cît se poate de precis instalată în istoria Europei, care te plimbă din Normandia în Polonia, apoi la Paris și din nou în Normandia. Printre numele pomenite aici se află și cel al regelui Carol al II-lea, căruia Gary îi atribuie o scurtă legătură cu o actriță poloneză devenită aristocrată prin măritiș, care își scapă familia periodic de la faliment grație frumuseții și talentelor ei de actriță.
Scris la persoana întîi (nu e primul exercițiu de ventrilocie literară al lui Gary-Ajar!), Zmeie de hîrtie, roman de dragoste și despre Franța ocupată de armatele germane în cel de-al doilea război mondial,e una dintre cele mai frumoase și mai adînc optimiste cărți ale lui Gary, în nici un caz cartea de adio a unui sinucigaș. Dar, judecînd după pseudonimele sale, Gary pare să nu se fi simțit niciodată bine în pielea lui. Încît poate că, în timp ce optimistul din el scria la această carte, pesimistul își făcea planuri de sinucidere.
Ipoteza asta mi-a venit în timp ce-i citeam romanul. Cele mai multe personaje au, ca și Gary, probleme de identitate, voluntar sau nu. Cîteva sînt duplicitare de la natura lor, altele își confecționează o mască, din cauză că intră în Rezistență sau din alte motive, misterioase ori de-a dreptul patologice.Încît Gary ar fi putut spune, ca și Flaubert că e madam Bovary, că el e personajele sale. N-a simțit nevoia. Ceea ce e de înțeles. Modernistul Gary se face că plouă despre felul în care își construiește personajele, fiindcă el n-are chef să vorbească despre sine, ca autor. Ba chiar tot el,autorul, își permite să scrie cărți sub un alt nume, pentru că – asta vom afla de-abia după moartea lui – Gary nu-i mai ajungea persoanei fizice Roman Kacew.
Dar de cîte ori fiecare dintre noi, cititorii, nu se simte nemulțumit de sine însuși, fără să aibă sentimentul că are dublă personalitate?
În romanul lui Gary, apărut la 35 de ani după sfîrșitul războiului, există povești de tot soiul despre Rezistența franceză. Unele au ieșit la iveală cu mare întîrziere. Falși rezistenți sau așa-ziși colaboraționiști care, de fapt, au făcut parte din Rezistență, încît atunci cînd președintele De Gaulle a primit rapoarte despre cele petrecute în Franța cu rezistenți și colaboraționiști în timpul războiului și și-a întrebat un consilier de încredere ce e cu acele rapoarte, a primit răspunsul: „Aceasta e Franța, domnule general!”.
Am ales cartea lui Gary pentru această săptămînă dintr-un motiv care are legătură cu ceea ce ni se întîmplă acum, aici și peste tot, în războiul mondial pe care-l ducem împotriva unui inamic nevăzut. Veți găsi în cartea acestui formidabil scriitor răspunsuri la multe dintre întrebările care ne bîntuie în ultima vreme. Întrebări despre soartă, despre viață și moarte, despre răspunderea individuală și colectivă, despre curaj și imbecilitate și despre puterile iubirii în vreme de război.
Romain Gary, Zmeie de hîrtie, traducere de Liviu Papuc, Editura Humanitas, 2019.
