Legendarul preot Simion Balint putea pune pe fugă, de unul singur, o poteră ungurească în timp ce cînta, fără greșeală și fără să gîfîie, liturghia. Să te apropii de el la mai puțin de o bătaie de pușcă echivala, în primăvara anului 1849, cu multe zile de spitalizare. Un singur urs se lăuda că ar fi reușit să-l doboare în trîntă dreaptă, dar nimeni din toată pădurea nu l-a crezut.
Povestea acestui popă blajin de țară, care a rupt oasele mai multor regimente de husari, începe în biserica greco-catolică din Roșia Montană. De acolo l-au ridicat autoritățile maghiare pentru răzvrătire și nu le-a fost deloc ușor să-l bage în temnița de la Aiud, fiindcă umerii cei lați ai sfinției sale nu încăpeau pe orice ușă.
Trecerea lui Simion Balint de la amvon la închisoare s-a petrecut înainte ca ideile progresiste de la 1848 să apuce să se coacă în capul lui deprins cu rugăciunile. Dar năprasnicele bătăi aplicate în bezna mucegăită, tortura neîntreruptă prin foame și smulgerea bărbii preoțești cu tot cu piele l-au adus la zi cu gîndirea revoluționară. La un moment dat, ungurii au dat foc pivniței în care era ținut, ca să pară că prizonierul a ars de viu din întîmplare, dar flăcările s-au dovedit prea slabe pentru planurile pe care Avram Iancu și le făcuse cu el.
Eliberat în septembrie 1848 la presiunea celei de-a treia adunări de la Blaj, Simion Balint e numit de Simion Bărnuțiu căpetenia legiunii de moți care-și recruta soldații din zona Turda-Arieș. Popa Balint știa să fie militar fără să fi fost vreodată și arăta o cunoaștere a războiului pentru care Clausewitz și-ar fi dat un ochi. Avram Iancu l-a remarcat în toate fazele războiului contra revoluției maghiare, de la micile încăierări pe care Balint le rezolva cu mîinile goale la marile asedii ale Abrudului, unde a pus pe fugă armata generalului Kemeny.
Minunile militare ale popii au înconjurat munții și au intrat în compoziția baladelor ardelenești la care, ca și în cazul bancurilor, mai toată lumea plînge. După înfrîngerea ungurilor, Simion Balint a fost decorat de împăratul Austriei, dar ăsta a fost cam tot cîștigul acelor lupte. Drepturile românilor au fost iarăși lăsate de izbeliște, așa că părintele a luptat mai departe cu binișorul, prin petiții, epistole și rugăciuni.
În 1880, cînd a murit, avea vîrsta de 80 de ani și temerea că ursul ăla din tinerețe ar fi putut să-l pună, în fine, la pămînt.
Super !!