Safteaua lui Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a născut într-o mare familie de mici boieri moldoveni, una din acele comunități rurale veșnic roșii în obraji, care dădeau podgorenilor, an de an, motive solide să-și îngrijească viile. La 1820 se trăia bine în zona Bîrladului, unde agricultura se lăsa întrepătrunsă de roadele pădurii, turcii mîncau sărmăluțe din carne de porc, tătarii beau vișinată și toată suflarea, de la răzeș la domn, se trăgea olecuță la somn la orele amiezii.

Cît a fost mic, Alexandru s-a zbenguit pe dealurile molcome din sudul Moldovei, înconjurat de servitoare, argați și copoi de vînătoare, învățînd să strige la slujitori și să drăcuie cîinii, ca să-și formeze dîrzenia necesară unui viitor boier. Apoi, așa cum cerea obiceiul strămoșesc, a fost dus la Iași, ca să studieze la pensionul franțuzesc. La Iași i-a avut colegi pe copilul lui nea Ilie Kogălniceanu și pe al înălțimii sale spătarul Alecsandri – adică pe Mihail și pe Vasile. Nici unul nu a avut flerul marii lor întîlniri, nici unuia nu i-a dat prin cap că vor săvîrși împreună fapte mărețe. În afară de cele cîteva bătăi ciobănești cu ochii închiși, cei trei eroi ai evenimentelor ce urmau să vină n-au mai întreprins vreun lucru laolaltă.

În 1834, Alexandru ia calea Parisului și obține imediat un bacalaureat în Litere prin mijloace care azi i-ar aduce procurorii pe cap. Se înscrie apoi la Medicină și la Drept, și rezervă mese la cele mai căutate cafenele, fiindcă, pe atunci, Parisul era sub invazia generației post-fanariote. Copiii boiernașilor și ai marilor moșieri rupeau galbenii pe diplome și șampanie, fiecare după puterea arendașului lăsat în țară ca să smulgă de pe țăran, odată cu banii necesari studiului, și pielea. Alexandru a abandonat Dreptul și Medicina așa cum abandonezi o bere trezită, și s-a orientat spre economie, pe care n-a studiat-o, dar a reușit să ajungă membru al Societății economiștilor din Paris.

În 1837, sătul de trepidația Orașului Luminii, revine la noroaiele moldovenești și se înscrie cadet în armată. Urmează o permisie lungă de aproape trei ani, pe care o petrece – unde altundeva? – la Paris.

Între 1837 și 1839, Alexandru încearcă să afle ce-i poate oferi un asemenea oraș locotenentului de duminică, doctorului fără studii, avocatului neterminat și economistului impostor care-și duceau traiul, tuspatru, în trupul lui zdravăn de țăran. Cu excepția sărutului franțuzesc n-a găsit un răspuns care să-l satisfacă, așa că a lăsat Parisul baltă și s-a dus să unească Țările Române.