Cronicar de film. Autor de festivaluri. BEST și Luna Plină. Ieri a fost Biertanul horror, mîine e Bucureștiul BEST.
Reporter: Ce ți-a venit să te bagi în festivaluri? Spune-mi care-i șmecheria, că ai lucrat la HBO ani.
Andrei Crețulescu: Păi, nu mi-a venit așa, nitam-nisam. M-am băgat în festivaluri pentru că făceam critică de film – iar critică de film făceam pentru că mă îndopasem cu cinema, ani de zile. Pînă la urmă, e tot un fel de a-ți exprima opinia apropo de filmele vremii – vezi, cerni, alegi, selecționezi. Și pe urmă te rogi să-ți vină lumea în sală – și, dacă se poate, să-i mai și placă. De obicei se poate… La HBO, timp de 12 ani, am învățat montaj, am învățat marketing, am învățat producție – chestiuni care îmi folosesc grozav, dar în alte scopuri.
Rep.: Ce draci se ascund în organizarea unui festival horror? Dar într-unul ca BEST?
A.C.: Pasiune, inconștiență, ambiție, demență. Și mult noroc. Una e să vrei să arăți ceva filme cu mațe și decapitări pentru cîțiva turbați, alta e să le împarți pe secțiuni, să le potrivești cu grijă, să le promovezi cum se cuvine (filme de gen, fără îndoială, dar filme faine, validate de mari festivaluri), să le aduci într-un loc minunat (Biertan), în care însă trebuie să aduci tot ce ține de infrastructură (ceea ce n-ar fi posibil, dacă Luna Plină n-ar fi puiuțul TIFF-ului) – și apoi să faci pe dracu-n patru să-ți vină oameni din toată țara, pentru patru zile de vacanță îmbibată de angoase. Sună paradoxal, știu… La BEST e ceva mai simplu – tot premiere exclusive, tot calcule, tot puțini bani, dar măcar în București se ajunge mai ușor.
Rep.: E țara toată un festival. De unde atîta poftă în România asta? Are românul atîția bani la saltea?
A.C.:Sînt multe festivaluri la noi, e drept. Dacă ne gîndim la cîte filme facem, e chiar bizar… Pe de altă parte, asta înseamnă cumva că trăim, că încercăm să trăim în pas cu țările civilizate. Și mi se pare că ne place. Sau sîntem niște actori extraordinari.
Rep.: Ce film horror a fost primul văzut în viață? Ce te-a îngrozit la el?
A.C.: Primul film care m-a îngrozit nu era horror – se chema Urmărire la Amsterdam (Puppet on a Chain, în original, din 1971), după Alistair MacLean –, dar, pentru că ăia ascundeau drogurile în niște păpuși sinistre și pentru că la noi rula copia alb-negru, cum se întîmpla pe vremea aia (filmul e color bine-mersi), m-am cam făcut una cu scaunul. L-am văzut pe bulevard, într-unul din cinema-urile care nu mai există… Primul horror (mă rog, thriller cu accente de horror) se chema Misterul din insula Balfe, l-am văzut cu tata, la “Patria”. Aruncă unii ceva chimicale în apă, localnicii mănîncă peștele, drept care mutații, drept care Ian Bannen vine să afle ce și cum… Bine, nu știam eu cine e Ian Bannen pe vremea aia, dar am aflat cum e sintagma cu părul măciucă.
