Noră pentru calul meu

Marți, pe la prînz, intru pe străduța din fața blocului meu cu două plase de Mega Image în mîini și-o nevoie fiziologică profundă. În fața mea oprește un Logan bleumarin din care coboară o tanti. „Vă rog să mai stați un pic acolo.“ „De ce?“ „Că filmăm!“ „Ce filmați?“ „Filmăm pentru televiziune. Stați acolo!“ Și uite-așa, de pe bancheta din spate a Logan-ului coboară un cocălăraș și-o fată legată la ochi pe care cocălărașul o dirijează atent spre intrarea în bloc, în timp ce un cameraman filmează totul. Moment romantic. Ea plînge. El o încurajează. I-a făcut o surpriză. aici or să-și întemeieze o familie. Simt cum începe să mi se topească înghețata și-n plus nevoia e din ce în ce mai presantă. Îmi dreg vocea. Sar de pe un picior pe altul. „Acum pot să trec?“ Producătoarea își dă ochii peste cap ca și cum n-aș fi înțeles nimic din romantismul momentului. „Da, puteți să treceți! Hai să mai tragem o dată fără să ne deranjeze nimeni.“ Veți crede probabil că am de gînd să fac un comentariu tendențios cu privire la calitatea realityshow-urilor false din românia. Nimic mai greșit. Dar dacă auziți de vreo fată legată la ochi care a dispărut de-acasă, să știți c-am văzut-o eu prin Titan. (R.C.C.)