În hala de metal și faianță, luminată cu neon, stă la pîndă,
aranjat ca un labirint colorat și mirosind a șampon sintetic, paradisul postcomunist al consumului. Hypermarket-ul e drogul care subjugă, de două decenii, populația unei Românii africanizate alimentar, care încă tremură la vederea mărgelelor și care continuă să-și cedeze, în schimbul lor, capitalurile fundamentale.
Marile lanțuri de magazine au lovit societatea românească în moalele capului. Superoferta elaborată în economiile rentabilizate de chimie, genetică și tehnologia plasticelor ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Cultural și economic, românii au clacat în masă și au luat cu asalt aceste temple ieftine, inhalînd atît iluzia, cît și otrăvurile.
Două generații de primari corupți au permis accesul supermarket-urilor în orașe. Formula românească de occidentalizare prin șpagă a răsturnat logica economică a acestor bazaruri de periferie, a căror eficiență e dată, în Vest, de taxele extraurbane mici. Aducerea acestor coloși în inima cartierelor de locuit sau la o aruncătură de băț de metropolă le-a făcut accesibile, dătătoare de dependență și imposibil de combătut.
În varietatea lor harnică și acoperitoare, lanțurile
Carrefour, Metro, Selgros, Lidl, Auchan, Kaufland, Cora, Penny, Billa, Real, Mega Image sînt, în esență, companii multinaționale care extrag bani din piața românească și exportă profitul. Creează locuri de muncă și taxe, e adevărat, dar fac din România o campioană a importurilor. Statistici franceze și americane arată că la crearea unui loc de muncă în magazinele Carrefour sau Wallmart dispar din piața job-urilor între 1,5 și 3 alte locuri de muncă – iar asta în piețe reglementate riguros.
Românii au dat anul trecut peste 9 miliarde de euro pe produse alimentare, majoritatea lor provenind din cele 1.200 de magazine controlate de cele 12 mari rețele internaționale. Rafturile hypermarket-urilor sînt dominate de importuri, iar aceste importuri pun în stomacul consumatorului o hrană îmbunătățită și multiplicată cu ajutorul substanțelor de risc. Miciurin pare să fi renăscut în Occident odată cu roșiile care nu se strică niciodată, cu castraveții fără rădăcină, cu puii care n-au văzut lumina soarelui și cu antricotul de vită care se ghemuiește în mijlocul tigăii pînă ajunge cît un bob de fasole.
În paralel cu distribuția alimentelor injectate cu hormoni, supermarket-urile distrug, ca o grindină acidă, magazinele autohtone de cartier. Competiția în materie de prețuri și marketing e zdrobitoare, iar consumatorul cumpără iluzia de cantitate și culoare abandonîndu-și furnizorul de proximitate.
Lovitura cea mai strașnică o încasează însă producătorul,
cel care e nevoit să-și ducă marfa în galantarele giganților comerciali. Știindu-l constrîns de vad și de lipsa opțiunilor, supermarket-ul îl jefuiește pe producător la propriu, numai că ascunde acest jaf sub terminologia suficientă a marketingului.
Contractul semnat de un producător/distribuitor de bunuri de larg consum cu un lanț de supermarket-uri arată, pas cu pas, grozăvia acestui rapt comercial, la al cărui capăt nu poate fi vorba decît de faliment.
De la bun început, producătorul e obligat să acorde supermarket-ului 17% discount general din prețul de listă, ca să poată sta de vorbă cu el. Apoi, 10% din bani sînt cedați pentru „promovare”, adică pentru ținerea produsului în raft – situație complet redundantă cu obiectul contractului, care prevede tocmai ținerea produsului în raft!
Urmează un bonus general de 4% din vînzări pe luna în curs, reținuți pe loc, în timp ce marfa livrată se achită la 75 de zile, după ce toate reținerile s-au făcut pînă atunci.
Pentru „promovarea imaginii produsului în reviste”, supermarket-ul mai ia 11% din bani, deși nici un producător n-a putut ști vreodată dacă și în ce reviste au fost promovate produsele lui. Vine apoi „slim gondola”, adică așezarea produselor în piramide de cinci ori pe an, ceea ce înseamnă un vărsămînt de 6,5% din cifra de afaceri lunară a producătorului. „Serviciile logistice”, adică ducerea mărfii de la depozitul central, unde o lasă producătorul, la magazine, unde o cumpără clientul, îl costă pe producător încă 5% din cifra de afaceri.
Urmează „administrare sortiment” – 3%, „administrare e-commerce” – 0,5%, „buget energie verde” – 0,25%, „bonus trimestrial” – 2%.
Cînd lanțul deschide un magazin nou, indiferent în ce colț al țării face asta,
indiferent dacă produsele tale ajung sau nu acolo, ești obligat, ca producător, să plătești între 600 și 1.800 de euro. Cînd e renovat un magazin al lanțului, producătorul e obligat să plătească 1.000 de euro – „buget remodelare magazin”. Apoi e obligat să plătească sume absurde pentru „buget de produs nou listat” și „buget de produs sezonier”, în caz că are așa ceva. Ai putea să remarci că asemenea produse contribuie tocmai la creșterea vînzărilor, deci vin în întîmpinarea sensului economic al magazinului, dar asta nu ajută la nimic. Banii trebuie dați.
Firește, dacă întîrzii cu livrarea mărfii plătești penalități de 500 de euro pe zi. Dacă faci asta de două ori, ești scos din listă și trebuie să plătești relistarea, iar dacă nu reușești să livrezi decît o parte din marfă ești penalizat cu 8% din cifra de afaceri, chiar dacă e vorba de un produs cu rată mare de retur.
În total, un producător care e nevoit să-și pună marfa în raftul supermarket-ului are de cotizat 58,75% din ce încasează. Dacă vinde un produs cu 10 lei, el trebuie să-i dea lanțului 6 lei, iar din restul de 4 să plătească furnizorii, materia primă, salariații și taxele. Lui îi rămîn bani doar pentru funie și săpun.
Moartea producătorilor mici prin supradoza de supermarket
e aproape. Din cartiere dispar brutăriile, măcelăriile, cofetăriile, croitoriile, ba chiar și băcăniile non-stop care alimentează micile nevoi teritoriale ale gospodăriei de bloc. Piețele în care băbuțele vînd pătrunjel și morcovi plini de pămînt încep să fie destinații exotice. Să cumperi mărar olandez din hypermarket e la fel de trist ca pierderea Bucovinei de Nord.
În statele cu zvîc post-totalitar, marile lanțuri n-au fost lăsate să distrugă piețele locale. În Cehia, Polonia, Slovenia, Croația și Slovacia, giganții comerciali au fost integrați după tipicul occidental, adică așa cum au fost aceste mecanisme gîndite la origini: fără suprataxe de la furnizori și la mai multe bătăi de tun de periferiile marilor orașe. La noi, din păcate, s-a reținut numai partea cu tunul.
In alte parti nu e vorba ca „n-au fost lasati”, e vorba ca producatorii si-au creat alternative. La noi supermarketurile au apucaturi dictatoriale de oligopol pentru simplul motiv ca producatorii nu sunt in stare sa-si creeze alternative. Sigur, cooperativele duc cu gandul la comunism, cand erau fortate de stat, dar in agricultura capitalista cooperativele sunt o solutie simpla si garantata pentru producatori.
In diverse forme, o cooperativa in care se asociaza mai multi producatori poate actiona ca sindicat contra supermarketurilor sau chiar si pentru orientarea vanzarii catre alte directii (vanzare directa, orientarea catre magazinele mici si medii, etc).
Apropo de vanzare directa, presa tot plange soarta producatorului in razboiul cu supermarketurile de ani de zile, dar cand apar solutii gen asocieri pentru vanzare directa (vezi cutiataranului.ro) astea nu sunt mentionate nicaieri, desi sunt foarte cautate (am stat la coada un an si jumatate pentru a putea cumpara, ce-ar fi daca ar fi mai multi producatori acolo?).
Eu m-am dus la supermarket pentru ca nu suportam nesimtirea vanzatorului / patron de la magazinul de coltul blocului, care nu a invatat sa salute sau sa spuna multumesc. Sau gasca de baieti din bloc care beau bere si sparg seminte in fata micului magazin.
Pana la diferentele de pret mai sint diferentele de atitudine.
Și unde nu mai pui că la piață nu îți poți alege tu produsele ci ți le dau ei..jumate bune jumate stricate..sau dacă e sa Îți alegi tu creste prețul. Pe când la hipermarket e alta poveste…
E uimitor sa vezi ca cineva -un junalist – intelege si mai si scrie un articol despre lucruri simple. 100% real ceea ce ati scris. Cam in anii 2000-2003 s-a produs aceasta dementa. In anii de glorie in ceea ce priveste imprumuturile – jos BNR pentru ca au voit prune in gura – oamenii faceau credite ca sa isi cumpere un frigider ca se stricase Articul mostenit de la bunici si s-a generat fenomenul in care romanii se imprumutau de la Banci sa platesca o necesitate si banii imprumutati plecau afara pe filiera asta. Da, exista si exista o lege care priveste DSV -ul in care nu poti sa ai un magazin mai mare de cativa metrii patrati langa blocuri fara acordul alora. De ce primul Hypermarchet – Carrefour – s-a facut in afara Bucurestiului ? Pentru ca nu stiau aia cam pe cine sa platesca. Marota chioscurilor care strica imaginea Bucurestiului – au fost toti obligati sa-si darame baracile si sa-si cumpere chioscuri de la o anumita firma care costau 5.000 USD in anii 2000 (cat jumate din vaoarea unui apartament la aceea vreme) a durat un an. Dupa ce s-au conformat toti dupa un an au fost toti evacuati (celebrul cap in gura dat de un politician nu a fost generat de pasiunea acestuia pentru curatenia Bucurestiului). Acum avem Kaufand langa Piata Obor. Kaufland, in plus de analiza dvs., obliga producatorii sa-si faca firme afara, le pune la dispozitiie – constra cost evident – avocatii lor si facturile se plimba pe afara. In afara de salariul minim pe economie la cativa – au multi imigranti asa zis angajati – cam asta platesc. Uimitor, lor nu li se blocheaza conturile niciodata desi au datorii la stat cu milioanele. Comertul este sufletul economiei si in tara asta l-au confiscat niste corporatii. Romanii – care invatau cam ce este cu comertul si mai ales ce este cu productia – au fost omorati. Cam tot ce se cheltuie pe consum merge afara.