Steaua este a Ministerului Apărării care e al guvernului Republicii Populare Romîne, care e a Sovietelor.
Este evident, acum, că Gigi Becali a luat Steaua cum era legal să iei lucruri în acei ani, adică ilegal. S-au pus apoi foi peste foi, actele au fost îndosariate, ilegalitatea a curs prin venele celorlalte instituții, s-a contopit cu alte ilegalități, din alte zone ale României acelor ani, și uite-așa, la nouă luni de zile de la un concediu la Olănești, am apărut noi, cei de azi. Iar noi nu facem decât să dăm de pământ cu toate porcăriile trecutului ca să intrăm în legalitate, pentru că legalitatea e bună, ne-am dat seama, și așa și este. Simțiți, nu, că aici ne scapă câteva întrebări, nu?
Există mereu ceva în România care trebuie adus pe o poziție anterioară, care trebuie restituit, care ține de un trecut nerezolvat. România e în litigiu cu trecutul ei, iar toate procesele de pe rol nu sunt toate. Oricât de multe ar fi, parcă o infinitate așteaptă la rând. Oricând poate să apară un nou litigiu, oricând trecutul poate să-și audă vocea reclamând o stare de fapt și o stare de drept care între timp au fost viciate sau cum vreți să ziceți. Tot descoperim nedreptate, istoria e ceva în care am călcat și se ține după noi.
Să nu uităm cât rău am făcut în virtutea unor principii, ziceam noi, sfinte. Restitutio in integrum, oh, daaaa! – poate că nimic mai dăunător pentru România de după Revoluție. Fuseseră deci 45 de ani de ilegalitate, 45 de ani de anormalitate, 45 de ani care trebuiau să fie “reparați”. Și ne-am pus pe treabă. Descoperim acum că am făcut ilegalități mari în timp ce îndreptam ilegalități mari.
Plutește de ani buni în România un aer îmbâcsit, înăcrit, un amestec de acte vechi, de arhivă, și o stătută poftă de răzbunare și dreptate. Te uiți la Dosarul Revoluției și la câtă frustrare a creat de-a lungul anilor, sau la Dosarul Mineriadei, te uiți la marile epoci ale hoției pesediste, la epoca mahmurului, la marea bătaie de jos pedelistă, toate s-au transformat între timp în monumente ale frustrării… E ceva trist și înduioșător în felul în care tot căutăm prin acte. Cred că nu mai ține de un simț etic, ci de o anumită afecțiune.
