– Mihai, am o mică nedumerire legată de descrierea Mea.
–Vrei să știi ce-a vrut să spună aici autorul, Doamne?
–Nu fi obraznic! Dar da, fix asta.
– Te ascult, Doamne.
–Din ce scrii tu aici, nu rău, de altfel, ar rezulta că Eu am plete albe și barbă albă de patriarh.
–Religia creștină, asemeni celorlalte religii abrahamice, e una profund patriarhală, Doamne.
–Dialectic corect. Și că vorba Mea e clară…
–Cuvîntul Domnului trebuie înțeles de toți.
–Just. Și că port o cămașă albă, neîntinată…
–Pentru că Domnul e fără pată.
–ȘI ATUNCI DE CE NU MĂ CHEAMĂ MIRCEA, PĂCĂTOSULE?
–(nedumerit) De ce nu Te cheamă… umm… pentru că e om rău, cu suflet rău, fără credință?
–Să încercăm altfel: de ce nu este numele Meu Mircea?
–Doamne, nu înțeleg…
–A, bun, am ajuns în punctul ăla în care nici măcar autorul nu mai știe ce-a vrut să spună aici autorul. Degeaba vă pun ăștia ore de religie în educația seculară, tot analfabeți funcțional ieșiți din școală! Băi, neuron nepereche, m-ai descris drept un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. M-am bătut cu Baiazid cînd eram într-o fază minimalistă și mă credeam doar Domnul Țării Românești?
–Doamne, tot nu…
–(tunător) Eu sînt Mircea?
–(din reflex) Da-mpărate!
–Auzi, Mihăiță, tu dacă ai poftă să glumești…
–Da-mpărate ceresc?
–Așa mai merge.
–Și atunci ce să pun, Doamne?
–Nu sînt vanitos, dar pune și tu că sînt bătrîn și, același timp, sînt și tînăr.
–În spirit?
–Da, pune că sînt și spirit.
–Cînd?
–Simultan
–Doamne, fără supărare, da’ n-o să înțeleagă nimeni…
–(imitîndu-l) Doamne, fără supărare, da’ n-o să înțeleagă… Bine că o să înțeleagă careva lirica ta filosofică.
–Și atunci, cui prodest, Doamne?
–Într-adevăr, cui prodest să fii genial dacă nu pricepi chestii elementare? Chiar n-ai înțeles cum funcționează lumea?
–(fără să stea pe gînduri prea mult) Prost!
–Evident că prost, altfel nu mai aveau nevoie de Mine ca să-și justifice nenumărații pași făcuți prin străchini. Deh, lutu’ la lut, trage. Dar nu la asta Mă refeream. Mesajele adînci se pierd în urechile seci ale gogomanilor. Lauda goală rămîne, mai ales dacă n-au înțeles nimic.
–Exagerezi, Doamne.
–Din contra, simplific Uită-te la tine, Luceafărul poeziei românești. Ți-au zis așa ca să nu uite că ai scris și altceva în afară de Scrisoarea III. Uită-te la Mine. L-am trimis pe Fiul Meu între ei și dobitocii au înțeles doar că de Crăciun se mănîncă porc și de Paști bagă miel. Hai, termină odată Biblia.
–Imediat, Doamne. Nu mai am mult. Doar motto-ul.
Și, aplecîndu-se asupra hîrtiei, Eminescu scrise smerit și luminat de inspirația divină: „Religia – o frază de dînșii inventată“.
–Îți mulțumesc, Mihai. Acum e vremea să plec.
–Ne vom mai vedea vreodată, Doamne?
– Ori de cîte ori vei dori, Mihai.
– Și cum să fac să Te văd, Doamne?
–Roagă-te, Mihai.
– „Înger, îngerașul meu“?
–Nu asta.
– „Tatăl nostru care ești în ceruri…“?
–Nici asta.
–Atunci care, Doamne?
– „Arhangheli în halate albe, nu-mi mai dați medicamentele pentru schizofrenie!“
1 comentariu