Ultima execuție a ofițerului Dedu a provocat moartea unor drepturi și libertăți

Ofițerul SRI Ioan Dedu a fost executat în dimineața zilei de 7 mai 2015,

într-o curte. De astă dată a fost Înalta Curte, care a confirmat gloanțele trase de Curtea de Apel. Rănit, cu moralul și cariera ciuruite, colonelul în rezervă Dedu a ales să se tîrască spre CEDO cu ultimele puteri, lăsînd în urma lui o dîră simbolică de sînge, care a fost linsă, la adăpostul nopții, de dulăii statului modernizat.

Colonelul SRI Ioan Dedu a avut nesăbuința să se pună cu sistemul. În 2009, ocupa de șapte ani funcția operativă de șef sector 1 în cadrul UM 0296 București, o structură denumită Directoratul de Comunicații și Tehnologia Informației. I s-ar fi putut spune, mai clar, Departamentul Ascultărilor Naționale, Biroul Stenogramelor Strategice, Direcția Interceptărilor Pe Alese sau Cooperativa Ochiul și Timpanul, dar SRI a preferat o formulare mai nord-atlantică. Această unitate militară desfășura activități secrete în dulcele stil românesc, urmînd ca șefii cei mari ai serviciului să decidă cine e terorist și cine adversar politic.

În mai 2009, colonelul Ioan Dedu a refuzat să execute un ordin care ar fi dus la încălcarea Constituției. Deși secretul militar limitează accesul publicului la acest ordin, nu e greu să ne imaginăm ce i se cerea unui ofițer SRI aflat la conducerea DCTI. Dedu a ținut partea libertății individuale, drepturilor omului și Constituției, iar sistemul și-a ieșit din minți. Din acel moment, împotriva lui Dedu s-a dezlănțuit represiunea sincronizată a structurilor. A fost destituit fără explicații scrise, a fost apoi arestat ilegal la domiciliu, iar în cele din urmă trecut în rezervă.

Cînd Dedu și-a căutat dreptatea la curțile de justiție,

chemînd în judecată patru șefi SRI, între care George Maior și Florian Coldea, sistemul a vărsat asupra lui un potop judiciar care a măturat pe jos cu legi și evidențe, făcîndu-i scăpați definitiv pe pîrîți. Un detaliu care ține de tortura prin proceduri: ÎCCJ a așteptat cu publicarea motivării sentinței pînă cînd postul de ambasador în SUA a devenit o certitudine pentru George Maior.

Epopeea luptei judiciare a unui biet colonel cu valul seismic al sistemului e lungă și tristă ca un pomelnic. Ioan Dedu a fost arestat la domiciliu în 2010, deși o lege din 2004 abroga decretul din 1968, în baza căruia militarilor le putea fi aplicată această pedeapsă. I-au fost încălcate drepturile și libertățile și, mai ales, dreptul la un proces echitabil.

Toate aceste lucruri sînt recunoscute oficial de Ministerul Justiției într-un răspuns dat la interpelarea parlamentară a unui senator. Dar lucrurile rămîn neschimbate pentru cel nedreptățit, fiindcă nimeni nu se poate pune cu sistemul. De la un cap la altul, operațiunile întreprinse de SRI și instanțe împotriva unui om singur care a îndrăznit să-și apere conștiința și Constituția, sînt demonstrabil ilegale. Aceste ilegalități, greșeli și sentințe strîmbe sînt recunoscute în scris de judecătorul Curții de Apel, de Ministerul de Justiție și de legile în vigoare, dar asta nu înseamnă, după cum se vede, nimic.

Cazul ofițerului Dedu a adus la lumină practicile negre din domeniul interceptărilor,

vidul legislativ care există aici și abuzurile care se consumă în mod curent. A fost o voce solitară, scufundată în tăcerea unei societăți indiferente, și, ca urmare a acestei tăceri, un model de eșec. Confruntarea lui cu aparatul puterii nevăzute a fost o încleștare sinucigașă, iar înfrîngerea lui e o rușine pentru noi toți.

Statul român nu se mai face bine. E în puterea unei boli cu chipiu și diagonală, care vine din trecut și se îndreaptă nestingherită spre viitor. Simptomele sînt așa de cunoscute, încît nimeni nu le mai bagă în seamă. Nu mai miră pe nimeni nici paralizia indusă economiei, nici senzația de vomă a societății. Parametrii de avarie ai democrației – abuzul și complicitatea instituțională – au valori peste limitele normale, dar asta e nimica toată pe lîngă principala manifestare patologică: un procent periculos al organelor oficiale prezintă sindromul ochilor albaștri.

Umbra fostei Securități se preumblă cu răceala și mucegaiul ei peste realizările democrației. Peste puterile statului, peste instituțiile lui, peste toate entitățile care ar trebui să garanteze fiecăruia dintre noi o cantitate decentă de libertate. E ca și cum cineva a avut grijă să injecteze cu otrava lui Tudor Postelnicu administrația, magistratura și politicul, fără să mai punem la socoteală mediul de afaceri, presa și societatea civilă. Instituțiile care modelează România par invadate de zombi cu epoleți, de idioți sub acoperire, care lucrează în dauna progresului economic și social, în dauna libertății individuale și a secolului XXI.

Sincronizarea între structuri ca SRI, DNA, DIICOT, PG, ÎCCJ, CCR, CSM, SIE, DGIPI, STS și multe altele trece astăzi dincolo de necesitatea impusă de lege. Simetria mișcărilor are o viteză care bate la ochi. Dacă lăsăm la o parte implicarea acestor instalații tăioase în lupta pentru putere, în selecția și lichidarea liderilor, nu putem închide ochii la răfuiala lor cu oameni de rînd. Căci acolo nu există nici speranță, nici alinare și nici publicitate, ci doar o liniște de mormînt.