– Salut Netflix, am un film pentru tine!
– E genial, așa cum au fost și ultimele? (1, 2)
– Nu, culmea, ăsta e chiar mișto! Mai ții minte ConAir?
– ConAir a fost genial la vremea lui!
– Da, și acum e aceeași porcărie ridicolă, nu-ți face griji.
– Unele filme chiar s-au născut să fie clasice, nu-i așa? Dar spune-mi despre filmul ăsta nou.
– Un sinistru fără chip omoară în chinuri acceptabile pentru statutul său înfiorător un puțoi de vreo 20 de ani a cărui unică vină e că nu știe. Ai vrea să suferi pentru el, dar e vag antipatic și scenele sînt mișto filmate, fără să pice în pudibonderie sau senzaționalism ieftin. Cumva, atîta profesionalism în abordare face ca tonul să fie și mai eficient pe șira spinării. Și, în același timp, protagonistul nostru intră în secția de Poliție și-și primește instructajul: „Salut, tipule nou. Știm despre tine că ești un polițel-roboțel care adoră să urmeze regulile, deci, total întîmplător, vei face echipă cu oaia neagră a secției, nu că ar fi ceva greșit cu nuanța de negru, mai ales că ăla e alb. Și, la fel de întîmplător și nu pentru că soarta vrea să-ți surîdă ironic, vei pleca să bați niște coclauri pustii pe vreme de noapte, frig și ceață, pentru că ai un grup de pîrnăiași scelerați de mutat de ici colo, într-un mod cît mai discret“.
– Îmi place asta cu mutatul pîrnăiașilor, sună super-convenabil pentru intriga noastră.
– Vei fi dezamăgit, e explicată chiar elegant. De fapt, cam toate punctele sensibile ale filmului au explicații elegante și rezonabile, majoritatea ascunse prin cursul poveștii și nu deslușite printr-un monolog plin de patetism, cum e moda de ani buni. Sinistrul interceptază transportul, ordinea universului penitenciar e dată peste cap și, din așteptarea aia înghețată, povestea se transformă într-un thriller cu pusee de claustrofobie. Protagonistul și deținuții sînt blocați în camionul-pușcărie în timp ce sinistrul le dă tîrcoale și le face promisiuni. Întorsăturile de situație își fac de cap fără să exagereze vreo secundă, deși joacă pe o graniță extrem de fină, iar întrebările asaltează privitorul: cine minte? cine spune adevărul? cine va scăpa din cursa întinsă de sinistru?
– Și asta durează…
– Fix cît este necesar, pentru că realizatorii știu ce vor de la poveste și n-au poftă s-o lase să tăndălească. Finalul se eliberează de claustrofobia anterioară și se dezlănțuie în dezvăluiri. Adevărul luminează cadrul odată cu sosirea dimineții și natura se preschimbă…
– Nu-mi zi, începe unu’ să recite pasteluri de Alecsandri…
– Natura umană se schimbă. E o scenă, în vîrful de forță al finalului, cînd îl vezi pe Javier Gutiérrez cum devine brusc altceva. Nu strigă, nu zbiară, nu gesticulează, nu se tăvălește, nu zice nimic. Nenorocitul o face din ochi și efectul e impresionant.
– Vrei să spui că, după The Platform de anul trecut, spaniolii au revenit și anul ăsta cu un film foarte bun, deși din alt registru?
– Dacă tot e film cu pîrnăiași, hai să zicem niște recidiviști.
Below Zero / Bajocero. R.: Lluís Quílez. Cu: Javier Gutiérrez, Karra Elejalde, Luis Callejo.