În primii patru ani ai domniei, Carol al României a afișat un despotism comparabil cu tirania arătată de Traian al Lui Însuși în epoca guvernelor Boc. Carol a dat o parte din buget pe mîna prusacilor ca să construiască ceea ce s-ar fi putut numi atunci „autostrada feroviară de la Roman la Vîrciorova”. Afacerea Stroussberg a fost un jaf din clasa piscinelor în pantă, a parcurilor sătești, a pîrtiilor la cîmpie și a dosarului Microsoft. Banii s-au dus pe apa sîmbetei, dar de arestat n-a fost arestat nimeni. Pe măsură ce liberalii fierbeau și cereau republică, Carol cerea puteri sporite pentru el și o dotă de 300.000 de lei pe an pentru proaspăta lui soție, Elisabeta.
Între sutele de comploturi aranjate la birt, unul era cît pe ce să fie luat în serios. Oameni în toată firea, ale căror tablouri atîrnă azi pe pereții facultăților de istorie, gînditori cu operă politică și academică, băieți grei ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, B.P. Hasdeu sau Nicolae Golescu, au pus la cale răsturnarea monarhiei cu săbii și pistoale, apelînd la patrioți cu nume culese din viitoarea operă a lui Caragiale: Eugeniu Carada, Costică Ciocîrlan, Guță Andronescu și tot așa.
Fiindcă războiul franco-prusac era în desfășurare, conspiratorii au stabilit să aștepte finalul, ca să vadă dacă nu cumva alungarea neamțului de pe tron ar veni de la sine, odată cu victoria francezilor. Numai că șeful detașamentului de la Ploiești, Alexandru Candiano-Popescu, n-a mai avut răbdare. El a declanșat revoluția de capul lui și, pentru o zi, a mai scos provincia din lîncezeală.
După ce și-au făcut steag și au luat revolverele cu ei, revoluționarii de la Ploiești au ocupat prefectura și telegraful și au pus să se tragă clopotele. Cînd mulțimea s-a adunat ca la urs, Candiano-Popescu a anunțat de la balcon că principele Carol a fost detronat, că Golescu e în fruntea unei regențe, că Brătianu e ministru de Război și că el însuși, Candiano-Popescu, a fost numit prefect de Prahova. Anunțul a fost citit de pe o telegramă falsă, semnată de șeful Guvernului, Manolache Epureanu, care la ora aia dormea buștean după un prînz greu cu morun, potîrnichi și vin de Drăgășani, fără să viseze măcar că țara fierbe ca un ibric de cafea.
Cei trei mii de gură-cască au fost de acord cu revoluția, mai ales că prefectul a eliberat din închisoarea orașului cîțiva bețivi, iar cîrciumile s-au animat una-două. Candiano-Popescu a expediat telegrame către grănicerii din Predeal și către presa română din Budapesta, dar șeful telegrafului a citit textele înflăcărate, s-a scărpinat în cap și a anunțat Guvernul de la București.
Revoluția a fost imediat arestată cu tot cu șefi și instigatori, iar peste trei luni, toți cei 41 de prizonieri au fost declarați nevinovați și achitați definitiv.
Se pare ca la Ploiesti nu a fost vorba de pierderea rabdarii, ci de consecintele grave ale jocului „la kilometru”, pe care cred ca-l descrie Caragiale in memoriile lui: alde Candiano si Stan Popescu s-au jucat o noapte-ntreaga „la kilometru” (alinierea sticlelor de vin linga perete si golirea lor cit mai rapid, cel care le golea primul era cistigator!) si dimineata au hotarit ca nu mai are rost sa astepte directive de la Bucuresti, asa ca au pornit „rivulutiunea”. Eu am citit chestiile astea din surse disparate, as fi curios sa stiu cit e adevar si cit legenda in episodul respectiv.
Cine scrie ? Mai vrem..Cinele are ceva din M Preda,parerea mea!