Furibundul Giani își ia o vacanță grecească

În octombrie 1771, Valahia se zbătea sub copitele cailor. Caii nemțești, înalți ca girafa și grei ca hipopotamii, cărînd în șa armuri și tunuri la oblînc, o apăsau mai cu seamă în zona bazinului Oltului. Caii rusești, cu mersul lor împleticit, o gîdilau pe la Întorsura Buzăului, în timp ce caii turcești o călcau în picioare noaptea, cînd îi era somnul mai dulce. Dar cele mai mari probleme i le făceau caii românești, care erau mereu pe fugă de la un capăt la altul al țării, și aveau pe urme cînd caii nemțești, cînd caii rusești, cînd pe cei turcești. Valahia umbla deșelată și cu cearcăne la ochi, dar aprigul Giani Ruset nu se pierdea cu firea. Războiul îi însenina zilele, violența îl liniștea, iar lipsa oricărei perspective de pace îi dădea un sentiment de siguranță. Mica sa trupă era tot mai copleșită de adversar, lucru care îl făcea să jubileze. Presat de husarii austrieci, Manole se retrage în Banat, apoi ajunge la Vidin și la Nicopole. În urma lui, nemții și rușii, care-l căutau, împușcau în fiecare zi cîte un nebun care aducea cu el la chip. Vreme de trei ani, pînă în 1774, Manole Giani Ruset a emis documente oficiale pe care se iscălea ca domn, fără să fie cu adevărat pe tron. De prin crînguri, de prin rîpe, de peste tot unde îl fugăreau soldații țarului și poterele împăratului, Manole trimitea hotărîri, judecăți și condamnări adresate unei țări lungite la pămînt. În 1776, sultanul l-a exilat pe insula Naxos, unde a stat pînă în 1781. Dar o insulă uscată din grupul Cicladelor nu avea multe de oferit unui turbat ca Giani. Nici măslinele, nici iedul la proțap și nici musacaua n-au reușit să-l calmeze. Poate ceva interes să-i fi stîrnit corăbiile de pirați venite după jaf, dar după ce le-a izgonit de unul singur, Manole Giani Ruset a căzut iar pradă plictiselii. Se zice că în cei șapte ani pe care i-a petrecut în Naxos a căutat prilejuri de harță cu absolut toți bărbații de pe insulă, obișnuind să-i organizeze în cete înarmate cît mai mari, capabile astfel să-l țină ocupat ceva mai multă vreme. Tristețea lui adîncă avea să ia sfîrșit în 1788, cînd e numit domn în Moldova, într-un moment în care țara gemea și fumega așa cum numai în visele lui se putea petrece.