Români, vă ordon: recuceriți Antalya de la ruși!

După Revoluție, prin ‘94, în liceu fiind,

am intrat – sau am fost băgat cu forța, pentru că nu eram chiar lemn la franceză, nu mai știu exact – într-o trupă de teatru. Una din piesele în care eram actor principal (îi zic așa ca să par și eu important, era un mic moment, nu dura mai mult de zece minute) se numea L’homme en colère și eu jucam rolul unui tâmpit care ar fi trebuit să fie nervos, fiind prezentat astfel de cel cu care jucam: ”Mesdames et messieurs, voici un homme en colère”, iar eu beleam fasolea la public. Până la final, eu sunt din ce în ce mai vesel, iar cel care mă prezintă, încercând să mă facă să fiu nervos, devine l’homme en colère, eu arătând publicului la final, când tipul paralizează practic de nervi, cum arată un om “en colère”.

Eh, de la zâmbitor și jovial la mort de nervi am fost eu săptămâna trecută, în cel de-al treilea și ultim (nu, de data asta mă jur, să mor io!) concediu în Turcia.

Prima dată, să tot fie vreo cinci ani, mi s-a părut chiar OK.

Turcii alergau după noi, enervându-ne cu amabilitatea lor. Totul era mult și inclus în preț. Iar ce nu era inclus în preț era ridicol de ieftin. A doua oară, anul trecut, după găuri serioase în bugetele noastre și ale prietenilor de copii care nu mănâncă aproape nimic, dar li se face foame din oră în oră, am decis că soluția este tot all-inclusive. Să mănânce și să bea, domnule, ce vor și când vor, nu? Și noi, ăștia mari, la fel. Mai ales faza cu băutul. Anul trecut a fost binișor, așa că anul ăsta am ales aceeași destinație, dar un alt complex. Când ai de ales între sute de resort-uri care-ți oferă același lucru pe hârtie, e lipsit de sens să mergi de două ori în același loc, am zis. Mai ales că anul trecut ne cam enervaserăm că prea erau mulți ruși! Am ajuns, deci, la Belek. 5 stele. Ba, cică, ultimate all-inclusive. Ultimate ăsta ar trebui să fie mai tare decât ”ultra”, dar nu e, cum aveam să ne convingem.

Turcii s-au șmecherit. Adică

mai mult decât erau. Că adjectivul ”șiret” tot din turcă vine. S-au hoțit, de fapt. Noi, cu gândul la zaiafet, la chef, la trufandale (măcar niște cuvinte frumoase am luat și noi de la turci), ei cu gândul doar la marafeturi din care să le iasă bacșișul.

Aș fi trecut și peste condițiile de cazare, care nu au fost de cinci stele, cel puțin una s-a pierdut pe drum, de când complexul nu a mai fost renovat. Aș fi trecut și peste rotația mâncărurilor, mult mai enervantă decât în alte locuri. Carnea care nu se mânca azi la grătar era seara un fel de mâncare cu sos, iar a doua zi, la micul dejun, o pastă într-un albuș de ou fiert, de pildă. Nu se consuma nici așa? Nici o problemă! Ce rămânea se toca și devenea chiftele la prânz și chifteluțe marinate, apoi, seara. Cred că o friptură de vită din prima zi am mâncat-o în ultima seară, la restaurantul italian, dar nu sunt sigur.

Aș fi trecut chiar și peste faptul că băuturile incluse în preț erau de foarte proastă calitate, chiar și celebra bere Efes fiind slab alcoolizată. Am încercat combinația bere cu whiskey două zile, cu pauză doar când intram în apă și când dormeam. În afară de mers des la pipi, nici un efect.

Aș fi trecut cu vederea cafeaua nu proastă, ci foarte proastă – iar eu funcționez dificil fără cafea – sau peste faptul că banalul fresh de portocale costa 3 euro. La ultimate all-inclusive, da? Deși toate astea m-au adus încet, dar sigur, în câteva zile, în starea omului nervos din piesa mea de teatru, mi-a pus capac atitudinea turcilor. În primul rând, presupuneau din start că ești rus. Cum te vedeau, pac, ”dobroutre”. Dobroutre e mă-ta cu uterul ei cu tot, spuneai în gând și, dacă aveai ceva să le ceri, băgai un ”helou”. Dacă boul/vaca nu cupla, insistai cu: ”ingliș”? Mai bine le dădeai direct o flegmă în ochi, pentru că dacă auzeau ”ingliș” spuneau: “No ingliș! Ruschi”! Și cum mă-ta ne înțelegem?

De cea mai amuzantă fază am avut parte la spitalul din Belek,

unde am fost cu un copil din grup. Întâi, cel de la spital, cu care am vorbit la telefon să trimită o mașină, nu știa decât turcă și rusă. Apoi, asistenta știa trei cuvinte în engleză, cât să ne spună că vine imediat medicul, după ce ea făcuse fișa, luase temperatura copilului și ne întrebase ce simptome are. Medicul a venit, a consultat, a scris o rețetă, iar noi l-am luat la întrebări. În rusă? Ha, ha! Ce glumă bună! S-a uitat la noi ca un vițel câteva secunde și a chemat o îngrijitoare care dădea cu mătura pe-acolo să ne spună, în engleză, ce trebuie să-i dăm copilului. Aia știa engleză, că de-aia dădea cu mătura!

Iar în ultima seară, la restaurantul italian, unde făcusem rezervare cu trei zile înainte, am crezut că dau în icter mecanic încercând să-i explic ospătarului că vreau pentru un copil pizza margherita, deci fără legume, carne și alte ingrediente pe care le aveau trecute în meniu. Răspunsul lui, invariabil, același: ”Pizda Adora, no pizda Margarita”. Bine, mă! Pizda Adora să fie!

La întoarcere,

bucurie mare. În aeroport, turcii ne controlează și-n cur, drept care alergăm zdravăn să prindem avionul. Un nene pilot face niște cristiane de toată frumusețea în aer, probabil cu scopul de a ne face să ne cunoaștem mai intim. Dacă cineva ar fi tras o bombă înspre noi, sigur nu ne-ar fi lovit, la ce eschive executam. Aterizăm, de fapt ne lovim de sol, și, pentru că avionul era plin cu români, se aplaudă. Excepție fac doi iubiți, care se țineau de mână, peste coridor. El, cu verighetă, însurat, la vreo 50 de ani, genul libidinos, ea, nu mai mult de 28 de ani, nemăritată. Bună pe hoit, dar nu ca rusoaicele alea de doi metri, din care 1,4 metri numai cracii, blonde, cu fund perfect, cu niște sâni… în fine, rusoaicele alea pe care – Doamne, mă auzi sau și Matale… tot rusește? – nu vreau să le mai văd niciodată, da?