Pe trei cărări cu Sfîntul și Marele Prooroc Ilie Tesviteanul

Drumul șerpuit care leagă Zorenii de Vale cu Ceuașu de Cîmpie

pune la un loc natura secolului XVIII cu gropile sădite în asfaltul Transilvaniei de mai multe generații de primari iuți de mînă. Școala Ardeleană de Furat nu e cu nimic mai prejos de colega ei din Regat, iar aici un cuvînt greu îl are seriozitatea din care clujenii și-au făurit un renume.

Cu toate astea, să străbați podișul Transilvaniei de la Cătina la Sîntana de Mureș la volan, în răcoarea dimineții, cînd soarele colorează aerul, pădurea și fînețele cu pensula smucită a lui Van Gogh, e o încîntare. Căsuțele risipite pe dealuri par fugite din Școala de la Barbizon. Ele, tăurile care sclipesc în văi, și șoimii care se rotesc deasupra cîmpului galben te fac să uiți ordinea în care trebuie înjurați conducătorii țării.

E 20 iulie. Biserica noastră sărbătorește ridicarea la cer a Sfîntului Ilie.

Dar, cum se va vedea curînd, nu numai ea. Locuitorii satelor s-au sculat cu noaptea în cap și au mers la biserică, fiindcă în această zi ortodoxă rămîn multe de făcut. Credincioșii din inima Transilvaniei țin cu dinții de tradiție așa cum trebuie să fi ținut Sfîntul Ilie însuși de beregata idolilor Baal și Astarte. Dacă azi e lăsată poruncă de la Domnul să fie sărbătorit protectorul recoltei, apăi poate să bată grindina în lanuri așa cum au bătut coloanele de foc în cetatea Sodomei, că țărănimea Ardealului n-o să iasă la cîmp. O să iasă însă de la sfînta slujbă pe la 9 dimineața, ca să-și poată apoi răcori, în umbra bodegii, sufletul împovărat de prooroci și de minuni.

Prin parbrizul mașinii mele, minunile au început să se vadă pe la 10,30. La intrarea în Dîmbu am evitat primul zombi, o arătare care umbla cu pași poticniți pe marginea șanțului. Monstrul purta haine de duminică, avea figura schimonosită de mai multe căderi anterioare și executa ceea ce Maurice Béjart ar numi, după două pahare de absint, un dans ritualic modern. Pendula ca limba unui cîntar beat în jurul bocancilor, intrînd în zona de coliziune de pe carosabil, dar revenind spectaculos, ca un Hopa-Mitică, atunci cînd basculanta din Sărmășel-Gară a ratat de puțin să-i reteze capul. Aceeași figură mi-a făcut-o și mie, revenind la verticală după o oscilație care părea să-l pună sub roți și la care toți sătenii au întors capul îngroziți. Pus în temă, am stat cu ochii în patru, și așa am putut evita căsăpirea altor cinci-șase zombi dansatori, care vibrau pe bisectoarea unghiului dintre biserică, fîntînă și birt.

Spre slava Sfîntului Ilie, ortodocșii din Sînpetru de Cîmpie

au ieșit în întîmpinarea mașinilor cu noi figuri de balet. Preaplinul interior, vertijul mistagogic sau poate chiar setea de religie îi făcuseră creativi. Se deplasau cînd în piruete, cînd în volte, cînd în pași smuciți, așa cum obișnuiesc ființele electrocutate, și duceau în ispită nu numai autoturismele, ci și combinele agricole. La cinci pași în fața mea, trei bețivi mistici au realizat o revenire sincronă din colții unei treierătoare pilotate de copilul primarului unei localități netrecute pe hartă.

În aer plutea un miros de sînge încă nevărsat, amestecat cu damful închinat Marelui Prooroc. Din căruța lui de foc hodorogind peste nori, Sfîntul Ilie, aducătorul de ploaie și făcătorul de minuni, privea în jos, cu ochii holbați de mirare, spre această coregrafie nebună întinsă pe douăsprezece sate și șaizeci de kilometri. Zombii-artiști din județele Cluj și Mureș, adunați cu sutele de-a lungul șoselei, îi sărbătoreau numele cu țuică și suspans. Pînă la momentul scrierii acestui text n-am auzit să fie victime, dar pot spune că, înainte de Tîrgu Mureș, am auzit vocea Sfîntului Ilie. „Îngăduie-mi, Doamne”, zicea, „să le dau și puțină apă, că horinca, bag samă, le-o fo’ de ajuns.”

Verificați la Meteo și-o să vedeți că le-a dat.