Tarantino a ajuns în acel punct în care fiecare film pe care-l face e exact ce ai aștepta de la el. The Hateful Eight nu te surprinde în nici un fel. Nu e foarte reușit, dar nici nu-ți pare rău că te-ai uitat până la final. Are exact elementele cu care Tarantino ne-a obișnuit: discuții interminabile și ciudat de logice între asasini flegmatici, omoruri creative și moduri ingenioase de a tortura pe cineva.
Ca și în Django Unchained, avem de-a face cu un western în care proeminentă e problema rasială. La câțiva ani după Războiul Civil, foști combatanți și simpli asasini se întâlnesc într-un refugiu din Wyoming, pe un viscol greu de imaginat. Marquis Warren (Samuel L. Jackson) a luptat în armata nordiștilor și încă mai poartă uniforma de ofițer, deși acum e vânător de recompense și merge într-un oraș numit Red Rock să-și ia banii pe niște cadavre. John Ruth (Kurt Russell) are o abordare diferită. Vânător de recompense și el, preferă să-i predea vii pe nelegiuiții pe care i-a prins. De data asta, duce în lanțuri o femeie recalcitrantă (Jennifer Jason Leigh) care face parte dintr-o bandă foarte periculoasă. Alături de vizitiul lui John Ruth și de un tip care pretinde că e noul șerif din Red Rock, se adăpostesc de viscol într-un refugiu pentru călători unde găsesc niște personaje la fel de ciudate ca ei înșiși.
Pe alocuri, The Hateful Eight are un aer de film polițist. Apar mistere care trebuie rezolvate și asasini care se cer descoperiți. Pentru asemenea scopuri, stilul filmelor lui Tarantino e ideal. Ce e mai potrivit pentru un film polițist decât o gașcă de pistolari care vorbesc cu argumente logice și încearcă să deducă totul pe cale rațională? Până și povestea lui Marquis Warren, despre cum s-a răzbunat în ger pe fiul unui general al Confederației, pare o construcție riguroasă. Date fiind miturile despre sexualitatea negrilor, e modul cel mai logic prin care Warren îi putea face rău unui alb.
Filmul începe ca un western clasic, pe o muzică de Ennio Morricone care promite aventuri cu pistolari pe un fundal de peisaje grandioase. După câteva cadre prin zăpadă, acțiunea se mută în interior, într-o trăsură, iar apoi la refugiu, unde Tarantino demonstrează că se pot omorî oameni în mod creativ și între patru pereți. Mulți au spus că filmul ăsta pare o piesă de teatru, în care se vorbește exagerat de mult într-un decor constant. Nimic mai greșit. Tarantino se folosește din plin de micile beneficii ale montajului. Inclusiv misterul pe care caută să-l descifreze Warren la un moment dat e pus în evidență de felul cum sunt tăiate cadrele.
O constatare mai veche e valabilă și acum. În filmele lui Tarantino moartea nu există. Oricum, nu acea moarte care e o chestie sobră, sfâșietoare și dureroasă. Fiecare asasinat e făcut parcă să te și amuze puțin. Uneori e vorba de un truc ingenios al asasinului, alteori de felul ciudat și comic în care sare sângele. Poate fi vorba de poziția ciudată din care se trage sau de faptul că mortul nu se aștepta să i se întâmple ceva nasol. Oricum ar fi, asasinatele din filmele lui Tarantino au ceva din aerul unor gaguri. De aceea, atunci când mor toate personajele, poți fi sigur că s-a râs copios.
The Hateful Eight, western, SUA, 2015. Regia: Quentin Tarantino. Cu: Samuel L. Jackson, Kurt Russell, Jennifer Jason Leigh, Tim Roth, Michael Madsen, Demián Bichir.
Ai bani de multiplex, ha?
Acoperitule:)
Tarantino a ajuns în acel punct în care fiecare evacuare a propriilor gaze intestinale o crede artă genială. După primele cinci filme bune, unele fenomenale, a început să ne împută ecranele. Filmul acesta încearcă doar să reproducă unele scene de excepţie din „Reservoir Dogs”, dar eşuează.