Îmi zice că mă tunde stil nomad, rebel de plajă, ca Patrick Swayze în filmul ăla când sare el cu parașuta, cu surferii. Eu, când am auzit de tunsoare nomad și de Swayze, mă și vedeam copil la mare, ars de soare, decolorat, Florin Răducioiu, Eforie Nord ’94. La Belona. Luai pizza la felie și lapte bătut. Era cu cabanos. Un mic rebel fără cauză. Sunt vagabondul vieții mele, dar măcar miroase puțin a speranță. Așa că pun botu’ și mă bag. Mă așez pe scaunul de frizer. La frizer ai loc comod. În față, în rândul întâi, tocmai pentru că de cele mai multe ori asiști la sfârșitul vieții tale. Și măcar locuri bune să ai.
Îi zic să ia puțin. Foarte puțin. Că io-l port lung. Îmi zice că știe exact ce are de făcut. Nomad. Mă, și-ncepe să mi-l ia la rașchetat cu un brici d-ăla de stiliști, și-l trage spre el, și-l sfâșie, hârș-hârș. Și cădeau pe jos firele mele, și mă uitam cu groază. Dau să-l opresc, să ne organizăm puțin. Ca-n bancul cu orgia pe-ntuneric. Da’ el mi-o taie și p-asta. Cu briciu-n mână strigă: „Nomad! Curaj! Fii liber!”. Eu îmi înghit lacrima și mă gândesc la Swayze. Cum era el pe val și mureau fetele toate. Și iau abisul iar în piept, și mă las pe mâna meseriașului, că d-aia am venit la fițe. Doar știe el ce face. Și mai taie, și mai filează. Și-l mai răvășește, și-l usucă dintr-o parte cu foehnul.
Termină. Mă scutură. Descleștez un zâmbet. Mă uit încremenit la străinul din oglindă. Nu e deloc Swayze și nici surferii lui. Nu e libertate. Nu e plajă. E mai mult Mihai Constantinescu. Așa, lins, fâșii-fâșii. Un câine vagabond, neiubit și puțin bolnav. Apoi face faza aia în care îți arată cu oglinda cum ți-a ieșit la spate. Ca să nu ai nici un dubiu că nenorocirea e doar în față. E pe principiul „Uite, te-am distrus pe toate planurile”.
Mă ridic și-i mulțumesc. Aici e lucru pervers, că-i dau și binecuvântarea. În loc să șterg cu el pe jos că m-a înstrăinat de mine, io-s moale și timid. Și cramponat în manierisme de nobil bou, moștenite dracu’ știe de pe unde, că dacă mă uit în arbore, nu văd decât pălmași. Poate n-ar trebui să mă mire c-o tot iau în palmă. Îi înmânez deci, demn, hârtia de 100. Că-i scor de profesioniști. Și el un domn, și eu un domn. Haideți, domnule. Ba vă rog eu mai abitir. Mai poftiți pe la noi. Sigur. O să mai trec pe-acolo când mi-oi vedea io… mă rog… chica.
cred că nu e om să nu fi pățit asta
cred că e o conspirație soroșistă a frizerilor
Povestea vietii mele. Incercam sa gasesc o pedeapsa pentru cei care te tund cum vor ei/promit ca iese ca in filme. Prima data m-am gandit la un fel de moarte in chinuri dar, din pacate, nu e de ajuns. Cel mai crunt ar fi sa-l tund eu pe stilist cum mi se pare ca i-ar sta bine.
Cred că aveai exact tunsoarea lui Swaize, dar așa cum arăta el după vreo zece ședințe de chimioterapie.