În 2016, o parte a românilor care s-au dus să voteze și-au pus speranțele într-un coș mic, pe care-l doreau dătător de victorie la alegerile parlamentare. Că speranțele erau sau nu fondate, e mai puțin important. De fapt, era un strigăt de disperare al celor care nu se mai regăsesc deloc în politica românească, al celor care se simt trădați în mod constant, al celor care se încăpățânează să vrea mai mult de la o țară despre care simt, cumva, că nu le mai aparține.
USR, o înjghebare eteroclită, în care mulți din afară vedeau realmente o salvare, în timp ce mulți din interior vedeau o sursă nebănuită de glorie, inclusiv financiară, a dovedit în prea scurt timp după alegeri că e departe de visele pe care și le făceau alegătorii acestui partid.
Iluzia alternativei, acel “Acum ai cu cine” răspândit pe bani grei pe Internet, a rămas doar o alternativă. Nimeni nu aștepta de la USR autostrăzi, creșteri de salarii sau construirea, în timpul primului mandat parlamentar, a WC-urilor care lipsesc din aproape jumătate dintre casele românești, fiind amplasate în curți. În schimb, aștepta coerență, la fel cum aștepta un partid care să reprezinte cu adevărat viziunile unei generații mult mai deschise spre drepturile cetățenești decât restul adunăturilor politice neaoșe, care nu fac nici măcar un singur pas fără a calcula câte voturi le aduce acela. De aia, și nu doar de aia, poziționarea partidului în problema schimbării definiției familiei în Constituție era vitală nu doar pentru USR, ci și pentru alegătorii lui. Toate partidele parlamentare au eșuat în fața presiunii unei pseudo-majorități agresive, iar USR era pe cale să facă la fel, lăsându-ne să credem că, de dragul voturilor, nimeni nu mai vrea să lupte pentru niște drepturi considerate deja banale în restul lumii civilizate. Nu-i vorba doar despre minorități sexuale aici, ci și, la cât de aiurea este făcută și interpretată Constituția României, de drepturile unor categorii mai largi de cetățeni, pe care nu putem să-i încadrăm în tiparele desenate în urmă cu mai bine de o mie de ani de către reprezentanții unei religii care nu ține pasul cu evoluția societății. Dezamăgirea tuturor celor care așteptau din start mult mai multă contemporaneitate de la USR n-avea cum să nu fie enormă.
Referendumul finalizat duminică noaptea, în urma căruia USR a decis să aibă o poziție în problema definirii familiei, iar acea poziție să fie una care să nu îngrădească drepturile nici unei minorități, n-a făcut decât să aștearnă un zâmbet amar pe fețele celor care mai așteptau ceva.
Doar 52% din membrii USR cred că un partid ca al lor trebuie să se implice pentru protejarea drepturilor cetățenești, iar Nicușor Dan, providențialul salvator al României, continuă să se opună din toată ființa lui din ce în ce mai măruntă ideii că se poate merge împotriva curentului aparent, cu succes. Matei Păun, șeful campaniilor de anul trecut ale USR, a răbufnit pe Facebook, spunând că partidul tocmai a devenit unul de nișă. Iar asta spune foarte multe despre visele din spatele înființării USR. Undeva, la vârf, în aerul rarefiat al înălțimilor din sondaje reale sau complet umflate, cineva se visa cu adevărat în vreo funcție importantă. Funcție pe care USR nu o poate furniza câtă vreme nu este un partid de mase. E cu totul și cu totul altceva decât își imaginau oamenii despre partidul antisistem, care, chiar dacă nu conduce, poate ridica probleme și poate insista pentru rezolvarea lor.
USR era buturuga mică în viziunea multora dintre cei care l-au votat. O buturgă mică, dar țeapănă, capabilă, poate, nu să răstoarne carul, dar măcar să îi încurce marșurile trrriumfale. În viziunea lui Nicușor Dan și a celor care i-o împărtășesc în partid, USR ar fi trebuit să fie un ditamai stejarul secular, dar nu secularist, la umbra căruia să se poată odihni – cu șofer la scară, indemnizații grase și program strict de somn – speranțele neamului.
Văzut mai de la distanță, USR devine, însă, din buturugă, o așchie. Iar așchiile nu răstoarnă nimic, din păcate. Sunt luate de vânt și aruncate ici-colo până când, dacă nu produc vreun accident, dispar în peisaj, transformându-se în pleavă.
