Trăiește pentru a-și scrie cărțile. Nu-i place să-și mai aducă aminte de o parte din biografia lui din junețe. E un tip antisistem. Daniel Bănulescu își tot rescrie cărțile pentru a le aduce la zi față de sine însuși și crede că lumea e atît de îmbibată de suferință, încît scriitorul n-are nevoie să cheme suferința, fiindcă vine ea singură la el.
Cristian Teodorescu: La un moment dat ai fost portar de noapte, ca să ai din ce trăi și ca să poți scrie ziua. Cum a fost?
Daniel Bănulescu: Ceea ce povestesc acum se petrece în urmă cu vreo 27 de ani. Sînt inginer de Petrol și Gaze și eram redactor la ziarul Cotidianul, cînd mi-am putut aduna curajul de a ieși din sistemul social și am devenit paznic la Casa Memorială „George Bacovia” din București. Un timp am avut simultan două slujbe, ceea ce a făcut mai lină trecerea mea către statutul de angajat al Casei Memoriale. Apoi am renunțat la slujba de ziarist și, pentru întregul an 1991, mi-am păstrat doar slujba de paznic. Ce era rău la această slujbă? Faptul că te făcea să arăți ca un ciudat. Și că nimeni nu mai putea fi sigur că erai întreg la cap. Ce era bun? Faptul că erai liber. Stăteai trei zile acasă și veneai numai într-a patra la Casa Memorială, unde rămîneai cu desăvîrșire singur pentru următoarele 24 de ore. Încasai pentru asta un salariu cît de cît omenesc. Aceasta a fost perioada în care am luat două decizii: să devin, cu adevărat, scriitor și să scriu cîteva dintre cărțile bune, despre care toată lumea se îndoiește că ar putea fi vreodată scrise.
Îți țiuiau urechile de singurătate. Era noapte, citeai, te fîțîiai, încercai să scrii, în vreme ce mobilele Casei Memoriale pocneau aprobator. (De multe ori și dezaprobator.) Îndatoritoare, fantomele timide ale familiei Bacovia se plasau singure în puncte strategice – la poartă, în vestibul și la magazia de lemne – și păzeau ele, în locul tău, obiectivul. Cînd și cînd, cîte-o trîmbă de foc sfîșia bezna, erai sigur că efectele pirotehnice sînt o urmare a meritelor tale literare, dar, verificînd în vestibul, constatai că limbile de foc țîșneau din cărțile unui alt Maestru.
Aceasta-i jumătatea romantică a vieții de paznic. Există și o jumătate stingheritoare. Nu trebuie să rămîi prea mult într-o slujbă umilă, altminteri nu vei mai fi luat niciodată în serios de către colegi, ci luat peste picior. O slujbă măruntă pentru un scriitor e ca o eczemă socială. Nici chiar cei care au suferit de numita eczemă nu se pot abține să-i ridiculizeze pe cei ce suferă în prezent. În urmă cu vreo cinci ani, prin 2013, m-am intersectat cu dl Nicolae Breban într-un tîrg de carte:
– Nu ești dumneata cel care a fost șofer la Uniunea Scriitorilor? m-a chestionat dînsul cu o zeflemea afectuaoasă.
– Nu. Șofer ați fost dumneavoastră. Eu am fost paznic.
Așa că mă văd obligat să dezmint cu hotărîre alegația ta că aș fi fost vreodată paznic. N-am fost. Am fost Împărat.
C.T.: Scriitorul trebuie să sufere ca să scrie bine sau se poate descurca și fără suferință?
D.B.: Cel care și-ar provoca singur suferință, pentru a scrie mai bine, ar fi un nebun. Cum nebuni sînt deținuții care se automutilează în închisoare, bătîndu-și cuie în cap, înghițind linguri, injectîndu-și urină în picior, doar pentru a se plimba cu ambulanța și pentru a fi cazați două zile într-un spital de oameni liberi. Lumea e îmbibată de suferință. N-o chema. Vine singură și în valuri.
C.T.: Ai reputația de scriitor căruia i se rupe de ceea ce cred cititorii despre el. Chiar ți se rupe?
D.B.: Sînt un colecționar pasional al afirmațiilor puse în circulație despre mine. Am înțeles însă următorul lucru: dacă ești o persoană cît de cît cunoscută, în cinci ani vei stîrni absolut întreaga gamă de comentarii lansate în legătură cu un scriitor. De la verdictul că ești cel mai netalentat ins din istoria lumii pînă la dezvăluirea că îngerii te citesc, uitîndu-ți-se peste umăr și că învață pe de rost tot ceea ce scrii tu. Trebuie să fii conștient de următorul fapt: comentariile extreme despre tine nu se referă, în realitate, la tine, ci arată tulburarea celor care le emit. Oamenii se prefac că vorbesc despre tine, dar au tendința de a vorbi despre ei. Degustă așadar atît comentariile ce intenționează să te nimicească, cît și pe cele ce ar avea chef să te beatifice, savurează-le cu relaxare și amuzament de cunoscător.
C.T.: Cine mai ești?
D.B.: Traversez cea mai bună perioadă a vieții mele.Toate lucrurile pe care alții le-au plătit cu sînge, eu le-am primit cadou. Am ajuns să trăiesc în palatele pe care înainte le-am păzit. Am călătorit în întreaga Europă și am dus, perioade îndelungate, o existență de prinț moștenitor. Am cîștigat un Premiu European de Poezie (alături de Ernest Wichner) și am publicat în străinătate mai multe cărți decît am scris în română. Duc o existență miraculoasă. Singurul meu merit este că sînt conștient de ea. Lucrurile bune care mi se întîmplă nu sînt consecințe ale înzestrărilor mele, ci sînt semne că, poate, voi fi instrumentul unor fapte importante. Așa cum alții simt o ușoară mîncărime în nas înainte de a strănuta, eu am un liniștitor sentiment de predestinare. Sînt îndrăgostit. Sînt concentrat. Sînt hipnotizat de cartea pe care o scriu. Mă tratez ca pe un luptător. Îmi impun o disciplină de soldat. Fac sport. În special în momentele în care scriu, mă feresc să fac porcării. Sînt atent să nu-mi pierd, pe sub mese sau scaune, mandatul moral.
Sînt bogat. De fiecare dată cînd rămîn fără bani, aștept noaptea. Dezgrop comoara descoperită, în urmă cu opt ani de zile, într-un punct al moșiei mele. Aleg totdeauna doar 8-10 dubloni. Pitesc iarăși cufărul în vizuina lui. Și reactivez focurile vii care își reiau coregrafia pe comori. Sînt cel mai fericit ins pe care l-am întîlnit. Viața e un roi de minuni. Cel care trimite minunile să zumzăie în jurul nostru e Dumnezeu. Numele acestui Dumnezeu e Yahweh. Trec prin întîmplările ce mi se oferă cu ochii larg deschiși.
C.T.: Te pup în fund, Conducător Iubit! de unde ți s-a tras?
D.B.: În anul 1993 am simțit că e timpul să scriu primul meu roman. Vuia o isterie împotriva lui Ceaușescu și era foarte la modă să-ți dorești să-l mai omori de cîteva ori. Eu nu aveam nici un chef să-mi înmoi batista în sîngele lui Ceaușescu și să dansez alături de tribul meu. Nefăcînd politică, mă durea în cot de ceea ce îmi explicau alții că ar trebui să simt. Ceaușescu mi se părea doar un unchi auster, nesărat și care se individualiza doar prin frecvența scandalurilor pe care le provoca atunci cînd pretindea că el e Dumnezeu. Am încetinit și l-am urcat și pe el în trăsura personajelor mele. Romanul meu, Te pup în fund, Conducător Iubit!, e compus din trei lumi. Prima lume e cea a unui grup de hoți bucureșteni atît de iscusiți încît îți fură și sîngele din tine și tencuiala de pe pereți. De aceea ei sînt porecliți “Îngerii Apartamentelor” sau “Vrăjitorii Lacătelor”. Fiind singurii ce nu sînt înfricoșați de el, alunecă într-un razboi cu președintele țării. Cea de-a doua lume e cea a Bravului Conducător. El e mai plin de cotradicții decît un arici de țepi. Doldora de calități, pentru a nu-și complexa poporul, își angajează un profesor de defecte de vorbire și simulează că e bîlbîit. Pe lîngă el, Caligula e un pisoi. Cea de-a treia zonă e lumea tinerilor scriitori, deasupra căreia planează cuplul Daniel și Clipsy.
C.T.: Ești un scriitor tradus în străinătate, dar despre care nu se prea scrie în țară. Cum crezi că vine asta?
D.B.: Te rog transmite-le acelor oameni răi să scrie mai mult despre mine.
C.T.: Ți-ai grupat cele trei romane sub un titlu ciudat: Clan de Romane. De ce?
D.B.: Lucrul cel mai bun pe care l-am făcut pînă acum e scrierea Clanului meu de Romane. Clanul meu de Romane se numește Cea mai frumoasă poveste a lumii și este compus, în acest moment, din romanele: 1) Te pup în fund, Conducător Iubit!; 2) Diavolul vânează inima ta; 3) Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Cele trei romane pot fi citite și independent, și în cascadă. Ele se referă la istoria României în perioada 1987-1989. Ele țintesc să alcătuiască o carte de valoarea romanului Război și pace. Nici mai mult, nici mai puțin. Așa cum autorul romanului Război și pace înfățișează cele două tabere aflate în conflict (tabăra rusă și tabăra franceză), intenționez să arăt cum funcționează întrețesute cele două lumi, lumea vizibilă (cea a oamenilor) și lumea invizibilă (cea a duhurilor), prinse în războiul spiritual ce se desfășoară în jurul capetelor noastre. De 25 de ani încoace, am rescris, în trei-patru rînduri, aceste trei romane, eliminînd fragmentele șchioape și adăugîndu-le noi continente de întîmplări. Șlefuirea lor s-a încheiat. Cele trei romane au ajuns acum la ediția lor definitivă. Față de varianta lor imediat anterioară, îmbunătățirile sînt izbitoare. Ne aflăm într-o situație inedită: Clanul de Romane poartă titlurile precedente, cele vechi. Dar sînt cărți noi, în mare măsură inedite. Sînt, așadar, în căutarea unui editor foarte bun pentru publicarea, în ediție definitivă, a Clanului meu de Romane, intitulat Cea mai frumoasă poveste a lumii. E-mail-ul meu este: banulescud@yahoo.com.
C.T.: Poate salva literatura viața?
D.B.: Ca un salvamar, literatura poate salva de la moarte, dar numai pentru puține minute. Pentru că moartea îl așteaptă apoi pe om două străzi mai departe și acolo nu-l mai salvează povestirile nimănui. Totuși, literatura e un fenomen de imortalitate. Deoarece, cu oricîtă poftă de crocodil ar hăpăi moartea un scriitor bun, se constată că la literatura scrisă de el tot nu ajunge. Cel puțin o perioadă. Literatura e un leac împotriva disperării. Literatura e un act de levitație.
