Mare romancier român și una dintre marile conștiințe autohtone. Cofondator al Societății Civile de la Timișoara. Daniel Vighi nu se vrea ceva sau cineva cu funcție, ci ne vrea și azi cumva, fără să dea ordine, ci apelînd, ca puțini alții, la bunul nostru simț și la puterea noastră de a nu ne lăsa manevrați de ticăloși.
Cristian Teodorescu: În 1990 ai fost unul dintre autorii Proclamației de la Timișoara prin care cereați foștilor politicieni și securiști de tot soiul să se retragă. Azi ești unul dintre scriitorii care cer actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor să se retragă. Ce ți-a venit?
Daniel Vighi: Întrebarea este cu dinamită într-însa și de aceea răspunsul cere să merg undeva spre zone psihanalizabile ale unui soi de reflex condiționat de pe vremuri. M-am format spiritualicește în vremea cînd scriitorii se luptau cu protocroniștii, cu propagandiștii de felul lui Adrian Păunescu sau al celor de la revista Luceafărul. Am trăit trup și suflet, ca june student, bătălia pentru recunoașterea plagiatului din Paustovski al lui Eugen Barbu.
C.T.: Să nu-mi spui că ai fost tot timpul Gică-Contra regimului…
D.V.: Corect, așa e: spre sfîrșitul deceniului opt, cu nici un an înaintea revoluției, prin ianuarie 1989, am cedat dintr-o dată, tentat cu perspectiva unui doctorat și a unei șanse de a intra la Universitate, și am făcut cerere de intrare în partid. Cu nici o săptămînă înainte de izbucnirea revoluției, m-am tot moșmondit ca să semnez scrisoarea de protest a Marianei Marin. Am ajuns în fața casei lui László Tökés pe 16 decembrie disperat, eram asemenea unei fecioare violate care și-a pierdut virginitatea de care se simțise atît de mândră în deceniul opt – deceniu care s-a sfîrșit, în ce mă privește, cu un dezastru moral.
C.T.: Și ți-ai propus să n-o mai faci pe la colțuri ?
D.V.: Întocmai. Ca să mă reabilitez în propriii mei ochi, mi-am propus să fiu liber, indiferent de costuri. Așa am ajuns să particip la elaborarea Proclamației; îmi uram violatorii care mi-au furat moralitatea ocoșă și mi-am zis că, măcar de-atunci înainte, nu-mi voi mai vinde niciodată libertatea și voi spune cu voce tare ce gîndesc. Numai că n-a fost așa. Mi-am dat seama că, pe nesimțite, mult mai subtil și fără să vreau neapărat, fac din nou compromisuri.
C.T.: Chiar așa, sînt curios să vedem compromisurile pe stil nou. Așadar?
D.V.: Păi, spre exemplu, ani de zile nu m-au interesat jocurile imorale pe care le făceau mai-marii din Universitate pe sub mesele academice, asta în timp ce predicam public lupta împotriva vechilor metehne. Treptat am ajuns să pricep că e comod să te lupți doar cu ideile sau cu Iliescu, cu fesenismul, cu criptocomuniștii, fără să-i spui imoralului de lîngă tine că este imoral, să-i spui celui cu care te întîlnești zi de zi sau celui pe care-l respecți că nu face bine cînd susține mediocrități sau cînd este împotriva oricărei schimbări a unui învățămînt falimentar. E adevărat că am criticat cît am putut învățămîntul universitar, dar nu m-am apropiat de lumea concretă a Universității în care lucram pentru că, vezi bine, nu mă interesau ”lucrurile mărunte”, ci doar ”cele mari”, din editoriale în care scriam cum e cu paragina școlii. Și uite așa am ajuns din nou să fiu victima unui viol moral.
C.T.: Bănuiesc că ai ajuns, volens-nolens, și la Uniunea Scriitorilor…
D.V.: Mi-a trecut pe la ureche că președintele a schimbat mandatele cele două în oricîte, într-un fel de putinizare a organizației. M-am făcut că nu aud. Adăugați la asta olimpianismul ca formă de complicitate – ce este Uniunea, la urma urmelor: mai nimic! Și, uite așa, am votat ca președintele să aibă oricîte mandate, am stat în ultimul rînd la ședința de alegeri (și acum îmi dau seama de ce și, mai ales, de ce anume am plecat repede după votul violator). Am acceptat – nici nu puteam altfel! – ideea multora că, de fapt, contracandidatul președintelui Nicolae Manolescu este, comparat cu acesta, un amărăștean literar, ca și cînd despre asta era vorba acolo, la votul acela. Și uite așa am devenit din nou victima unui viol. Altul!
C.T.: Să nu-mi spui că ai fost tot timpul, de la revoluție, victimă. Ai făcut ceva ca să nu mai cazi pradă violurilor de care zici?
D.V.: De cîteva ori victima violată care am fost s-a mai și trezit din complicitatea de care susține ea că nu avea habar, fără să știe că, în atari situații, nu mai este victimă, ci, printr-o ditamai complicitatea de bordel, ajunge co-făptaș, ca votanții penalilor de astăzi.
C.T.: La Universitate, din cîte știu, ai avut parte de un adevărat război.
D.V.: Iată cum s-au petrecut faptele. Fie iertatul nostru rector Ioan Mihai a adus, prin 2007, în Universitate un general fost spion militar ceaușist, deconspirat în anii ‘80 în Italia și extrădat, devenit generalul Paul Vasile prin purtarea de grijă a neuitatului Ion Iliescu, care l-a pus în structurile de comandă ale armatei pentru că era șantajabil cu un dosar de criminal în revoluție. Generalul Paul Vasile a ajuns din București în Timișoara ca să predea ”studii europene”, la un masterat în care urma să aibă ca studentă o fată căreia îi împușcase tatăl în revoluție: pe atunci fata avea șase ani, iar fratele ei – patru: mama lor nu era cu ei în sîmbăta aceea de 17 decembrie 1989 pe Calea Girocului, așa că oamenii i-au adus tatăl împușcat și i l-au lăsat toată noaptea mort pe masa din bucătărie. Cine nu mă crede să verifice articolele scriitoarei Daniela Rațiu și ale lui Mălin Bot în Evz din urmă cu opt-nouă ani despre cazul în discuție. La întrebarea devastatoare a presei pusă mie în calitate de coautor istoric al Proclamației – ce părere am despre prezența în Universitate a generalului –, am spus ce trebuia spus. Ce puteam spune, ca să nu mai cad din nou victimă violului?
C.T.: Și a urmat răscoala de la Uniunea Scriitorilor. Cum ai ajuns apt combatant, cum se spunea pe la comisariatele militare?
D.V.: De la Premiul Național de Poezie refuzat lui Mircea Cărtărescu. Ce era bine să fi spus? Că e mai talentat Gabriel Chifu? Dacă Alex. Ștefănescu crede despre Norman Manea sau Mircea Nedelciu că n-au cine știe ce mare valoare, am și eu dreptul să susțin că Gabriel Chifu nu merita (estetic, nu managerial vorbind) premiul acela în competiția cu autorul Levantului. Desigur că am ajuns inevitabil să fiu pus apoi în situația de a răspunde la întrebarea dacă este normal ca președintele Uniunii să își impună vicepreședintele ca laureat. Ce puteam să spun ca să nu mai cad din nou victimă știutului act de viol repetat de-a lungul anilor? Am spus ce am spus pentru că, pur și simplu, nu mai vreau! Zic că e destul! Mi-am adus apoi aminte că același președinte a practicat cenzura împotriva doamnei Rodica Zafiu în cazul unui articol din România literară în care doamna profesoară, spre cinstea domniei-sale, demonstra plagiatul premierului Victor Ponta în chiar zilele identificării lui. Puteam oare să spun că e bine și să accept că ceea ce s-a putut pe vremea lui Eugen Barbu nu se mai poate acum, după ce am răgușit, ba chiar unii au și murit, strigînd numele libertății pe ulițele Timișoarei? Ce draci se poate spune bine despre cenzurarea unui articol care analizează cel mai mare flagel intelectual al României academice?
C.T.: Bănuiesc că ți s-a sugerat că ești supărat pe Nicolae Manolescu din cauză că nu te-a ”nemurit” în Istorie… Fii sincer, ai avut parte de asemenea întîmpinare la răscoala ta?
D.V.: Da. Mi s-a spus că ”sînt pornit pe președintele Uniunii” pentru că nu sînt ”băgat” în Istoria literaturii. Ce să spun în acest caz? ”Pe cuvîntul meu că nu-i așa”, pot bolborosi, și îmi aduc aminte cum, pe vremea cealaltă, cutare zicea ceva despre cutare scriitor – spre exemplu, despre Sorin Titel, că ar fi homosexual – și cînd cineva, autorul însuși, protesta că nu este adevărat, respectivul cu zvonul zîmbea subțire. Așa și aici, dacă zic că nu-i așa, am de-a face cu un zîmbet la fel.
