Fostul jurnalist la Europa Liberă a trecut de mai mulți ani la istoria recentă. Extraordinarele anchete publicate de Liviu Tofan în volum ar trebui predate ca modele la școlile de jurnalism.
Cristian Teodorescu: Regreți că te-ai întors în România?
Liviu Tofan: Occidentul, unde am petrecut niște zeci de ani, este un capitol consumat pentru mine. M-aș plictisi de moarte la München. Pe de altă parte, în România nu mai aveam, propriu-zis, la ce să mă întorc: cartierul meu, Uranus, nu mai există, strada și casa mea nu mai sînt. Iar calitatea substanței umane s-a degradat foarte mult, cum mi s-a părut încă din noiembrie 1990, cînd am venit în țară pentru prima oară după aproape douăzeci de ani. La Cinema Scala am văzut atunci un film, De ce trag clopotele, Mitică. M-a ajutat să înțeleg că în România avusese loc nu atît Revoluția din decembrie, cît victoria mahalalei asupra oamenilor. De 26 de ani, aproape tot ce s-a întîmplat în țărișoară nu a făcut decît să-mi confirme asta. Așa că, da, am revenit în România, dar nu m-am întors acasă. Sînt un observator relativ detașat al spectacolului dîmbovițean. Problema regretului nu se pune decît în măsura în care – așa credeam la Europa Liberă – țara asta merita ceva mai bun. Iar observatorul care sînt observă o ameliorare de suprafață și o deteriorare în profunzime a lucrurilor. Rezultatul este o stare de precaritate consolidată, ca să zic așa. România întreagă îmi pare un club Colectiv care funcționează în semilegalitate, șmecherește, fără avize în regulă și construit cu materiale improprii. Dar e plin de lume care se distrează.
C.T.: Ca unul care a scris documentat despre acoperiții Securității, ce zici despre „acoperiții” de azi?
L.T.: Obsesia cu “acoperiții” ni se trage, într-adevăr, de la Securitate. Au fost cu miile. După ’89, la un moment dat prin tranziție, lui Mircea Geoană i-a scăpat că “nu mai știm cîți sîntem”. S-a pierdut socoteala sau l-au lăsat pe el pe dinafară, nu-i clar. Că acoperiții există, mai vechi sau mai noi, e limpede. La fel de limpede este că nu ai cum să-i dovedești. Nici autodemascarea unui acoperit nu ajută, cum ne demonstrează paradoxul cretanului mincinos. Insistența cu care este purtată această discuție despre “acoperiți” mi se pare mai curînd o diversiune. Un politician sau un jurnalist sau un magistrat este periculos nu pentru că ar fi “acoperit”, ci pentru că e ticălos sau prost, după caz. Tot ce s-a realizat cu această discuție despre “acoperiți” este demonetizarea subiectului. În aceeași cheie a derizoriului s-a petrecut și “deconspirarea” lui Robert Turcescu. Și uite așa, cîinele se învîrte în jurul cozii. Se spune că, în antichitate, unul mai încăpățînat ar fi murit de epuizare încercînd să rezolve paradoxul cretanului mincinos… Altfel, ca să finalizez pe o notă poetică, “acoperiții” ăștia sînt ca “Steaua” lui Eminescu – îi vezi și nu sînt.
C.T.: Cum e să treci de la gazetărie la istoria recentă?
L.T.: Dacă gazetăria se ocupă cu istoria curentă, trecerea la istoria recentă înseamnă doar să iei puțină distanță față de imediat pentru a avea o perspectivă mai largă, pentru a vedea contextul și legăturile. Am început cu gazetăria acum patruzeci și ceva de ani, la Radio Europa Liberă, un loc privilegiat pentru a urmări istoria recentă, și mai ales a participa la ea. A fost o experiență fabuloasă, care mi-a permis să văd, să aflu și să înțeleg multe. Jurnalistul este, prin definiție, și puțin detectiv și scriitor. Eu am ales la un moment dat să fiu mai puțin jurnalist și mai mult detectiv și scriitor. Mi-a ieșit, cît de cît. Cu voia Domnului, o mai fac, nu duc lipsă de subiecte.
C.T.: Apropo de istorie recentă, cine sînt cei care cred azi că Ceaușescu a fost bun?
L.T.: Vorbim despre cei care cred că “înainte era mai bine”. Dar “înainte” este ceva ce se află în față, nu în spate, așa că, zic eu, ar trebui să se spună, de fapt, “înapoi era mai bine”. Ei bine, ăștia sînt – se înțelege acum mai bine – înapoiații. Ceaușescu a fost bun pentru înapoiați. Înapoiații sînt piatra de moară de gîtul României de azi, o categorie intratabilă, care se rezolvă pe cale naturală.
C.T.: De ce se plîng politicienii – nu toți, dar mulți! – că DNA și SRI, „binomul” adică, au pus gînd rău democrației?
L.T.: Se plîng, probabil, pentru că au pus magiun pe clanță. Altfel, se plîng aiurea, pentru că acest “binom” este, după mine, o născocire. O găselniță care a prins pentru că face parte din categoria conspirațiilor (rudă bună cu subiectul “acoperiților”), atît de prizată de pretinși lideri de opinie și de consumatorii de telenovele rătăciți pe la televiziunile de știri la ore tîrzii. Politicienii în cauză înțeleg prin democrație că ar avea dreptul să fure. Dacă cineva îi deranjează, acela este un dușman al democrației, nu? Și i se pune o etichetă cu subînțeles, ca “binom” sau, mai nou, “secta securității naționale”. Cu adevărat periculos mi se pare mie “binomul” format din politicienii netrebnici și jurnaliștii cumpărați.
C.T.: De ce nu se reformează partidele, așa cum tot promit?
L.T.: Pentru că “n-ai cu cine”, vorba aia. Nu văd cum ar putea să fie partidele mai breze decît populația pe care o reprezintă și din care provin membrii lor. Handicapul de civilizație al României este ilustrat perfect de clasa noastră politică, chit că se manifestă peste tot. Acest handicap va putea fi depășit doar cînd atît de des invocata “masă critică” de cetățeni responsabili se va coagula și se va impune într-un fel sau altul. Este adevărat că o democrație funcțională presupune o bază economică solidă. În România, însă, nici PIB-ul crescut, nici salariul minim majorat nu vor promova democrația, ci o schimbare de mentalitate. Iar asta presupune educație și informare. Noi sîntem încă în țara lui Gigi Becali, în care “valoarea” este un atribut al ghiolbanilor, aruncăm gunoiul pe fereastră și parcăm pe trotuar. Pînă în țara lui Andrei Pleșu, să zicem, mai avem ceva de mers.
C.T.: Cum se poate feri de manipularea mediatică omul care vrea să fie informat?
L.T.: Omul care vrea să fie informat trebuie să fie bine informat ca să se poată feri de manipulare. Da, e un fel de Catch 22, tocmai de aceea e atît de facil să manipulezi. Ca să nu mai vorbim de faptul că, practic, orice comunicare înseamnă și o oarecare manipulare. În cazul nostru, ar fi mai potrivit să vorbim de-a dreptul de prostire, nu manipulare. Că “Țara te vrea prost” e o constatare, din păcate, corectă și temeinic verificată. Controlul media este esențial pentru asta. Terenul a fost pregătit sistematic prin acapararea presei (ziare, televiziuni) de către grupuri de interese. Aceleași grupuri de interese care formează și partidele. Numai că această consolidare oligarhică tensionează tot mai puternic societatea românească, explicînd fie lehamitea unora, fie revolta altora față de politicieni și partide. Proporția dintre lehamite și revoltă pare tot mai favorabilă revoltei, grație unei generații netarate de comunism și tot mai europenizate. În timp, asta ar trebui să încline balanța. Iar mefiența acestor tineri față de media este cea mai bună protecție împotriva manipulării: nu crede, cercetează! În definitiv, ce încredere mai poți avea în instituții media ai căror șefi sînt fie în drum spre pușcărie, fie deja cazați acolo?
C.T.: Mai e nevoie de Europa Liberă?
L.T.: Dacă prin “Europa Liberă” înțelegem un jurnalism la cote înalte de profesionalism, conștiinciozitate și dedicație, da, este nevoie de așa ceva mai mult ca oricînd. Azi, în România, jurnalismul incisiv și nealiniat există doar la periferia media, în spații pe care “făcătorii de agendă” nu le-au ocupat fie pentru că nu au prezentat interes, fie pentru că nu se pot ocupa, precum Internetul. Poți să provoci confuzie pe Internet, dar nu-l poți stăpîni. La fel ca undele scurte.
