În 1989, Dan Amedeo Lăzărescu a revenit în democrație cu aerul unui profesor trezit din somnul de frumusețe. Înalt, albit cu distincție, rostind cuvintele didactic și baritonal, acest strămoș cu siluetă de cocostîrc britanic părea dovada nobleței liberale aruncate pe țărm după scufundarea comunismului. În jurul lui foiau legende masonice, se trezeau misterioase loje adormite pe vremea lui Gheorghiu-Dej, pluteau lecții de istorie necunoscută, povești despre rezistența secretă a intelectualilor liberali contra furiei proletare. Cînd și cînd, Dan Amedeo Lăzărescu ținea un discurs decupat din Churchill, împănat cu citate în engleză, rostite cu accent căutat, ca și cînd s-ar fi tras de bretele cu Camera Lorzilor.
O vreme, această poză pe care PNL și-a pus-o repede pe perete, a corespuns cu biografia reală. Dan Amedeo Lăzărescu a fost un tînăr liberal de familie bună, născut la București în 1918, crescut și educat în tradiția brătienistă, adică liceul la „Spiru Haret“ și licența la Facultatea de Drept. Nu și-a mai putut da doctoratul la Paris fiindcă la vremea respectivă Parisul chefuia cu ofițerii Wermacht-ului. Așa că s-a înscris în PNL. A fost redactor la oficiosul de partid Liberalul și, pe vremea dictaturii legionare, a trebuit să se ascundă de cîteva ori ca să nu-l înșface gheara de plumb a Arhanghelului Mihail.
Cînd comuniștii au început să aresteze căpetenii liberale, Lăzărescu s-a făcut mic, și-a pus bască și s-a amestecat cu clasa muncitoare. Numai că talia, ochelarii și scrobeala îl scoteau în evidență. Atunci, Lăzărescu s-a pus în slujba Securității. „Făceam note informative despre diverși – cunoștințe, prieteni – și le dădeam la Securitate“, povestește el însuși la o emisiune TV din 1998. Cînd realizatorul îl întreabă: „Și ce se întîmpla cu oamenii pe care îi turnați?“, Lăzărescu răspunde senin: „Ajungeau în temniță sau la Canal. Dar rog să se consemneze că banii pe care îi primeam în urma acestor turnătorii îi dădeam familiilor celor trimiși la Canal“.
În realitate, acest umanism sadic avea și alte foloase. Banii ajungeau, e adevărat, la familii, adică la soțiile colegilor săltați. Dar acei bani pretindeau în schimb ceea ce azi legea penală ar numi „servicii sexuale“. Amedeo elimina soțul prin turnătorie, elibera, practic, tînăra soție din tirania monogamă a căsătoriei și o aborda, pe un fond de sărăcie lucie a anilor ’50, cu teancul primit de la Securitate. Partidele de amor clădite pe încarcerarea soțului au durat din 1950 pînă în 1957, cînd Securitatea a întrerupt acest coit grotesc și l-a băgat pe Amedeo la zdup, căci îi descoperise între timp originile burgheze.
În 1964 a fost eliberat și a colaborat doar sporadic cu organele, fără a mai duce turnătoria la nivelul vechii epopei sexuale. Pînă în 1989 și-a reconfigurat profilul. A devenit intelectual, istoric, mason și traducător, poleindu-și cu cărți noul mit de supraviețuitor liberal. Asta i-a adus după Revoluție două mandate de parlamentar și un loc în cripta învecinată cu Brătienii.
Azi, tabloul lui Dan Amedeo Lăzărescu atîrnă în sediile PNL. E tămîiat ca o relicvă a renașterii liberale de după comunism. Epitaful lui politic e recitat la comemorări și din cărturar, traducător și istoric nu e scos. Nimeni nu-și mai amintește, însă, de voiosul lui dat din șale, cumpărat din banii primiți pentru nenorocirea unor „diverși, cunoscuți, prieteni“.
