Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

București, marea speranță Episodul 30: Regina și reforma

Zoom București, marea speranță Episodul 30: Regina și reforma

Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.

Cînd visa că era din nou în Englitera și că era ducesa Mary, regina plîngea în somn, slăbiciune pe care nu și-ar fi îngăduit-o în timpul zilei. Cînd se trezea din somn, Maria știa că o așteaptă o zi grea. Primea știrile dimineții de parcă s-ar fi așteptat la ele. Aici, la Iași, visele din copilărie și din adolescență o făceau să se simtă, dacă nu puternică, cel puțin în stare să primească veștile proaste cu un aer încrezător și cu un optimism pe care soțul ei de obicei nu-l împărtășea de cînd ajunseseră în refugiu.

Ferdinand se temea că în cele din urmă armatele care ocupaseră Bucureștiul aveau să ajungă și la Iași. Trupele române i se păreau regelui o biată carne de tun pentru cuceritori. Dezamăgit de politicieni și speriat de lipsa de pregătire militară a generalilor, soțul ei se temea să nu fie luați prizonieri de nemți, fiindcă nu se mai puteau refugia nici măcar în Rusia, unde era un soi de balamuc popular, iar rudele lor, țarul și țarina, fuseseră luați prizonieri de bolșevici, cu tot cu copiii lor. În această privință, Ferdinand avea dreptate, admitea Regina. Nu mai aveau unde să se ducă, decît dacă ar fi plecat, riscant, cu aeroplanul la Londra sau la Paris, ceea ce nici Ferdinand nu voia. Nu fiindcă i-ar fi fost frică să zboare, dar se gîndea că un rege trebuie să moară pentru țară, nu ca fugar, într-un avion franțuzesc.

În dimineața aceea, Regina s-a lăsat îmbrăcată ca de obicei de doamnele ei de companie, chiar dacă această operațiune o plictisea. Acum doamnele au îmbrăcat-o în alb, cu o lentoare agitată care o scotea din sărite. Dar trebuia să le răsplătească cumva că veniseră la Iași împreună cu ea și că vreo cîteva începuseră să trăiască pe datorie, fiindcă își terminaseră banii cu care plecaseră de la București. Apoi Maria a ieșit la promenadă prin oraș, cu birja. La aceeași oră ca de obicei, ceea ce voia să însemne că și în ziua aceea se simțea în siguranță. Localnicii de pe trotuare n-o mai aclamau ca înainte, dar mai întorceau capul după ea, chiar dacă nu-i mai înghițeau pe refugiații de la București.

În drumul ei către spital, Maria își făcea curaj de una singură. Trebuia să se descurce cu mirosurile insuportabile de acolo. Cele de jeg, de puroi și de excremente care o făceau să vomeze, încît nu mînca nimic înainte de a pleca la drumul către primul spital. Regina nu vomează! – își spunea în timp ce i se întorcea stomacul pe dos trecînd de la un pat la altul și le punea mîna pe față răniților și bolnavilor. Iar regalul ei soț asculta rapoartele matinale ale generalilor sau ale ofițerilor pe care generalii îi trimiteau de pe front ca să-l țină pe Rege la curent cu ultimele mișcări de trupe, cînd Ferdinand îi întreba, de fiecare dată, dacă sînt în stare să le țină piept inamicilor. În privința asta, nici măcar generalul Berthelot, șeful misiunii franceze, nu știa ce să-i spună Regelui.

Situația pe front era în mișcare de cînd rușii se retrăseseră și se mai țineau și de rele în retragere. Totuși, brava armată română n-o luase pe urmele revoluției de la ruși, dar, după părerea generalului francez, poate că Majestatea Sa n-ar fi trebuit să conteze prea mult pe asta. Domnul Brătianu (ori că era de conivență cu franțuzul, ori că îi prinsese ideea din zbor) l-a sfătuit pe Rege că trebuia să-i împroprietărească pe soldați, ca să fie sigur de devotamentul lor. Oricum, fata în casă a domnului Brătianu, Maricica, și-a anunțat rudele și prietenii din armată că vor primi pămînt, fiindcă Vodă și domnul ministru hotărîseră asta, deocamdată în secret.

Cînd a ajuns la spital, Regina, după ce a trecut de primele paturi, s-a trezit întrebată dacă era adevărat că soldații vor primi pămînt. Întrebarea i-a pus-o un sublocotenent  tînăr, cu ochi negri, student în viața civilă, căruia doctorii nu-i mai dădeau mult de trăit. Maria i-a răspuns că nu trebuia să se îndoiască de asta. După ce s-a îndepărtat de patul studentului și a întors privirea spre el, a văzut că ochii lui negri încremeniseră. Așa că, atunci cînd s-a întors din expediția ei prin spitale, Regina le-a spus lui Brătianu și soțului ei că trebuia să-i împroprietărească pe cei care apărau țara. Brătianu i-a zis că asta ar fi însemnat să le ia din pămînturi conservatorilor, dintre care unii erau favorabili tronului. Nu că i-ar părut rău, dar asta era o mișcare politică serioasă. Regele i-a răspuns lui Brătianu că între a da țara pe mîna nemților și a le-o oferi bolșevicilor, prefera o cinstită reformă agrară. Asta însă era tot ca un fel revoluție, l-a avertizat Brătianu, mai mult ca să știe Regele la ce să se aștepte dacă el ar fi fost împotrivă. Atunci Regina le-a spus că odată cu această împroprietărire ar fi trebuit acordat și votul pentru toată lumea. Adică și pentru femei? – a întrebat Regele, uitîndu-se lung la ea. Și ele ce cusur au? – i-a replicat regina. „Votul nu e treaba femeilor!”, i-au răspuns, aproape într-un glas, soțul ei și premierul Brătianu. După care atît Regele, cît și premierul au încercat s-o convingă, fiecare în parte, că nu se gîndiseră la ea, căci regina nu era o femeie obișnuită, chiar dacă nici ea n-avea drept de vot.

(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)

Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Nu era. Vedeti Dictionarul ortografic. pentru verbul a voma, Exista insa si verbul a vomita, cu conjunctivul prezent, pers a treia sa vomite.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

tn
Editoriale
  • O beție cu Marx

    26 mai 2020

    Un fermier german a încercat să se joace de-a Tarkovski cu naivii culegători de sparanghel din Ferentari, refăcînd pe plantația sa scena tulburătoare din filmul Solaris în care cosmonautul pierdut […]

  • Bătrînii noștri mor de tineri

    26 mai 2020

    Nu mai e mult și vom auzi cum a învins Klaus Iohannis epidemia de coronavirus. „Eu, Guvernul, celelalte autorități ne luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de […]

  • Conspirația incompetenților

    26 mai 2020

    România funcționează în virtutea inerției. Nu de azi, de ieri, ci aproape dintotdeauna. Mulți dintre concetățenii noștri, cam 2,5 milioane, cred că România e Bucureștiul. Alții cred că România e […]

  • Mozart pe colivă

    19 mai 2020

    Ca oaia bearcă ce-și ține coada iluzorie pe sus, Guvernul României le-a dat austriecilor o lecție de demnitate națională săptămîna trecută, obligîndu-i să trimită un tren special pentru româncelecare-i șterg […]

  • O nouă stafie bîntuie România: propaganda rusă

    19 mai 2020

    Propaganda rusă, poreclită uneori “propaganda pro-rusă”, e o specie eliberată recent pe piață, într-un moment în care anticorupția s-a demonetizat, Ciuma Roșie a trecut în Opoziție, iar pericolul maghiar, folosit […]