„În Japonia, ficțiunea cea mai interesantă și mai apreciată în prezent e scrisă de femei. Poate de aceea reinterpretarea miturilor premoderne pare a fi o tendință în rîndul generației actuale de scriitori japonezi. Pînă la urmă, în folclorul țării, femeile reprezintă adesea amenințări transgresive față de ordinea simbolică“, zice un citat din Los Angeles Review of Books, tipărit pe dosul acestei cărți de Hiromi Kawakami. Textul aparține unui tip, dar pare scris de o feministă militantă cu logica fracturată. În postfața autoarei înseși, lucrurile sună ceva mai simplu: „Îmi place foarte mult să scriu cîte ceva, dar cînd mă apuc să scriu despre întîmplări reale, parcă îmi îngheață mîna și nu merge“. Adică Hiromi Kawakami scrie proză fantastică și se simte cît se poate de bine cu poveștile ei neadevărate. Altundeva, scriitoare recunoaște că i-a plăcut în copilărie și mai tîrziu Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll și că îi plac și alți autori de proză fantastică. Normal.
În Jurnalul unei nopți nedesăvîrșite sînt trei povestiri de acest fel. Toate trei încep după același tipic și sînt scrise la persoana întîi. Autorii de hîrtie sînt două femei și, vai, un bărbat. Una calcă pe un șarpe care mai întîi i se adresează pe limba șerpilor. Tipa e asistent de vînzări într-un magazin, dar înainte a fost profesoară de științe, așa că înțelege ce spun șerpii pe limba lor. Totuși, șarpele călcat pe coadă i se adresează apoi pe limba ei, ca să se facă mai bine înțeles. Fantasticul merge în cascadă sau, pentru cine n-a văzut cascade, ca în principiul dominoului, în Cînd calci pe un șarpe. La fel cum se întîmplă la Lewis Carroll, după ce Alice cade într-o groapă. Tot așa funcționează fantasticul și în celelalte două povestiri ale japonezei, mai cu seamă în cea care dă și titlul volumului. Acolo, noaptea îl mușcă de spinare și de alte părți ale corpului pe un tip, care nu se miră că noaptea se ocupă cu așa ceva. Ca să scape de mușcăturile nopții tipul o ia la fugă, cu o viteză de cal, încît firește că i se întîmplă și alte lucruri nemaiîntîmplate, începînd cu apariția unui macac japonez care fuge mai repede decît caii. La noi, fantasticul are aceleași resorturi în povestirile lui Răzvan Petrescu. Mai demult am citit într-un comentariu lung și cît se poate de serios scris de un bărbat englez că Lewis Carroll a scris romanele cu Alice fiindcă avea imaginație de matematician. Dar cum Hiromi Kawakami a studiat științele naturii, iar Răzvan Petrescu a urmat medicina, nu-mi rămîne să cred decît că și-au greșit chemarea sau că englezul spunea prostii, ca și tipul din revista americană.
„În ultima vreme se întîmplă tot mai multe dispariții“, constată liniștită o domnișoară care are doi frați, în cea de-a treia povestire a japonezei, Dispar și oameni, și obiecte care vorbesc, deși o oală vorbitoare poate fi trecută în rîndul persoanelor. Hiromi Kawakami are un umor zburdalnic pe care-l lasă să alerge liber prin paginile povestirilor sale în care întîmplările misterioase nu miră pe nimeni, ba chiar stîrnesc buna dispoziție a martorilor.
Spre deosebire de autorii de proză fantastică încruntați sau de-a dreptul neguroși din cauza insolitului primejdios cu care au de-a face personajele lor, Kawakami se simte cît se poate de bine în fantasticul pe care-l inventează și care e de o cît se poate de simpatică familiaritate, ca pălărierul nebun cu care se conversează Alice sau ca motanul de Cheshire, cel ce știe să zîmbească și o face des, ceea ce li se întîmplă și cititorilor lui Hiromi Kawakami.
Hiromi Kawakami, Jurnalul unei nopți nedesăvîrșite, traducere de Diana Tihan, Editura Polirom, 2021.
Eu vorbesc cu gandacii verzi sau gris carora lumea le spune plosnite. Si cu pisicile. In ambele cazuri atentia le este total captata abia atunci cand le povestesti ca unui om.