LIVIU ANTONESEI: „A ajuns omul normal la cap să nu mai aibă unde și cum să protesteze fără riscul de a fi confundat cu extremiștii“

Nu e conspiraționist, nici extremist și cu atît mai puțin „nostalgic“! Dar nu vede cu ochi buni restrîngerea libertăților omului în pandemie. Lui Liviu Antonesei nu i-a fost frică să protesteze împotriva regimului Ceaușescu, așa că de ce-ar tăcea pios acum? Nu mai are cont de Facebook, după ce i-a fost blocat de cîteva ori. În schimb, are blog. Scrie. În afară de poezie, de proză și de însemnări despre cărțile altora, a scris Jurnal de pîrît, după ce a fost dat în judecată de Gabriel Liiceanu. În pandemie, a ținut un Jurnal din celulă și din ogradă, cu care nu știe ce să facă: să-l publice, să-l arhiveze sau să-l distrugă.

Cristian Teodorescu: Vine și valul trei de COVID. Te-ai vaccinat?

Liviu Antonesei: Cei mai optimiști spun că valul trei a și venit și cred că de data asta optimiștii nu se înșeală. Da, m-am vaccinat, pe 17 februarie am făcut rapelul. M-am descurcat aproape un an și fără vaccin, am reușit să ocolesc lighioana chinezească, dar m-am decis să mă vaccinez din motive de Marco Polo, motanul meu van, rămas jucăuș și la aproape doisprezece ani, care îmi mai animă singurătatea de la domiciliu. M-am gîndit că nu voi putea ocoli bestia asta invizibilă la nesfîrșit, iar dacă ajung la spital, Marco nu s-ar putea descurca singur vreo două săptămîni. Sau, dacă s-ar descurca, nu știu dacă aș recunoaște apartamentul la revenirea acasă… Cum știm, vaccinul nu protejează chiar pe toată lumea și nu de tot, plus că virusul scoate versiuni updatate pe bandă rulantă, dar șansele de protecție sînt ceva mai ridicate la cei vaccinați. Iar dacă Bil Gheiț mi-a băgat cu cip, un microfon ultraperformant, cu atît mai bine, n-aș fi avut așa de mulți bani să-mi cumpăr singur!

C.T.: Ce părere ai despre „pașaportul“ vaccinaților?

L.A.: Este un abuz caracteristic împotriva drepturilor omului și, din păcate, nu e singurul de la începutul pandemiei încoace. Instituțiile internaționale și guvernele s-au întrecut în a încălca drepturile și libertățile individuale și colective. Sigur, acum, UE ne liniștește cerînd companiilor aviatice să nu condiționeze accesul la bord de existența adeverințelor de vaccinare, dar, în același timp, lucrează la „pașaportul“ cu pricina, a obținut deja acordul tuturor statelor membre. Conspiraționiștii susțin fie că pandemia nu există, fie că a fost provocată intenționat pentru a întări controlul asupra cetățenilor. Eu cred că există, că a fost provocată accidental, de scăparea virusului din laborator, dar că guvernele au prins ocazia din zbor pentru a experimenta restrîngerea drepturilor și libertăților cetățenilor.

C.T.: Anul ăsta te mai duci în Grecia?

L.A.: Cum încă sufăr că am ratat Creta anul trecut, se băgase chestia aia cu testarea înaintea călătoriei care m-a enervat, plus că probabil eram eu speriat de bomba epidemiologică, anul acesta nu mai pot rata. Am pierdut vara trecută cel puțin vreo 20 de povești filosofice cretane, insula aceea mă inspiră, nu-mi mai pot permite asta. Plus că, fără cele două-trei săptămîni în Creta, îmi vine foarte greu să rezist în anotimpul rece și umed de la noi, care se întinde vreo jumătate de an…

C.T.: Văd că ție îți merge bine condeiul în pandemie. Alții mi s-au plîns că s-au blocat.

L.A.: Da, din punctul acesta de vedere, am trecut bine prin pandemie, nu mă plîng, mai ales că mă simt bine cu mine așa, mai izolat. Am scris aproape un volum de poezii, cîteva zeci de „lecturi pandemice“, articole despre cărți, iar din februarie pînă în august, am ținut un „jurnal din celulă și ogradă“. L-am oprit în august pentru că mă săturasem și de prostia și ticăloșia guvernanților noștri, și de priceperea cu totul aproximativă a experților în pandemii, de la cei de la OMS pînă la ai noștri ca brazii. Sigur, cu politrucimea eram obișnuit, dar, cu excepții de le numeri pe degetele de la o mînă, o cruntă dezamăgire mi-au provocat experții. Pe acest fond, nici nu mă miră că au ajuns să se priceapă toți, ca și la fotbal, de la militari și polițiști pînă la șoferii de taxi… Și să nu uit, de pe la Crăciun, mi-a revenit pofta de scris proză, am adunat deja mai bine de zece povestiri, mai sînt cîteva în minte, pe care sper să nu le uit pînă cînd ochii îmi vor fi într-o formă mai bună.

C.T.: Publici ceva anul ăsta?

L.A.: Anul trecut, de ziua mea, am publicat ultimul volum de poezii, dar era scris în anul precedent și în primele zile ale anului cu pricina, deci scrieri de dinainte de pandemie. Acum, aș avea gata un volum nou, pandemic sută la sută și, dacă am noroc, voi avea în cîteva luni și un volum de povestiri. Și, desigur, dacă se termină procesul deschis de GL & H, aș putea încheia Jurnalul de pîrît. Cu cel „din celulă și ogradă“ nu sînt decis ce să fac, să-l reiau la un moment dat, să-l public așa, să-l arhivez sau să-l distrug. Chiar nu știu. Am mai publicat pasaje din el prin reviste și volume colective.

C.T.: A apărut o nouă modă – să intentezi zeci de procese și să-i acuzi pe împricinați că sînt procesomani. Cum îți explici asta?

L.A.: Explicația nu poate fi decît de natură psihologică, poate cumva de psihologie clinică! Pe de o parte. Pe de altă parte, poate îți amintești vorba aceea strămoșească folosită de cei care nu mai au argumente reale – ba pe-a mă-tii! Cînd eram puști, locuiam într-un ansamblu de locuințe din centrul orașului. Locuia acolo și un om mai în vîrstă care-și dădea vecinii în judecată din orice motiv, de la un gard, un geam spart de copii cu mingea și pus imediat la loc etc. Domnul acela, Iancu M. Iancu, ajunsese celebru în tot cartierul, la tribunal, peste tot. Din fericire, nu reușea să aglomereze tribunalul cu activitatea sa năvalnică, pentru că pe atunci exista o etapă prealabilă, comisia de împăciuire, alcătuită din asesori populari. Cei la care te referi poate că doresc să egaleze gloria regretatului meu fost vecin, Iancu M. Iancu! Mă întreb dacă acele comisii populare n-ar fi utile…

C.T.: De ce te-ai retras din Uniunea Scriitorilor cînd te-ai retras?

L.A.: M-am retras în decembrie 1995, după mai multe abuzuri ale președintelui de atunci, Laurențiu Ulici. Ultimul, care a umplut paharul, a fost înlocuirea redactorului-șef de la Convorbiri literare, criticul și istoricul literar Al. Dobrescu, cu Cassian Maria Spiridon, care încă nu m-a convins că ar fi scriitor. În semn de solidaritate, am demisionat atunci din poziția de redactor-șef adjunct, din cea de membru al Consiliului USR și din uniune ca atare. Așa mi s-a părut corect.

C.T.: Te-ai mai întoarce?

L.A.: În USR-NM de acum în nici un caz, lucrurile stau mult mai rău decît pe vremea în care am demisionat eu! Dar nu sînt ostil ideii unei organizații de breaslă. Ceva de felul a ceea ce a propus GRUSR ar putea să mă intereseze. De ce m-aș întoarce în actuala USR, ca să mai primesc încă o jumătate de pensie din banii contribuabililor? Dar eu am refuzat titlul curios de revoluționar cu patalama, cu tot cu privilegiile sale!

C.T.: Ce mai face lumea literară din Iași pe vremurile astea?

L.A.: Nu sînt cel mai calificat să vorbesc despre asta. Nu doar pentru că nu mai sînt membru al organizației de breaslă, ci și pentru că am devenit tot mai mult un singuratic, prezent mai mult în cyberspațiu decît în – cum se spunea pe vremuri – „viața cetății“. Dar cum sînt un singuratic cordial, sigur că urmăresc ce mai fac, ce mai scriu, ce mai spun cîțiva dintre autorii ieșeni la care țin, pe care îi apreciez, indiferent din ce generații fac parte. Schimb mesaje, telefoane, mă și întîlnesc uneori cu Nicolae Turtureanu, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Mariana Codruț, Mihai Dinu Gheorghiu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Bogdan Crețu, Șerban Axinte, Constantin Pricop și alții. Mă bucur că sînt bine, că scriu și publică, le citesc cărțile și, cînd reușesc, mai și scriu despre ele, fie pe blog, fie în reviste. Cam asta ar fi comunitatea literară ieșeană în care mă simt bine.

C.T.: Să ne întoarcem la ale vieții valuri. Crezi că învățăm ceva din ceea ce ni se întîmplă?

L.A.: Cum cred că am mai spus, poate tot într-un interviu realizat de tine, eu sînt un pesimist structural, prin urmare, nu cred că oamenii vor învăța ceva din experiența asta, cum nu au învățat nici din experiențe trecute, unele chiar mai teribile decît aceasta prin care trecem acum. Dacă ar fi învățat ceva, am dubii că am fi asistat la revenrirea spectaculoasă a discursurilor și grupărilor extremiste, de dreapta sau de stînga, nu contează, mai peste tot în lume. Nici n-am fi martori că tocmai asemenea grupări sînt cele mai vocale contra abuzurilor guvernamentale împotriva drepturilor și libertăților, că a ajuns omul normal la cap să nu mai aibă unde și cum să protesteze fără riscul de a fi confundat cu extremiștii. Pe de altă parte, viața unui pesimist – deși este singurul care se poate aștepta la surprize plăcute! – nu este o viață ușoară, așa că nu recomand această postură dacă nu e un dat structural. De altfel, și eu, ca să pot continua să respir, adopt din cînd în cînd un fel de optimism metodologic. Recomand asta tuturor. Și, deși mi se pare clar că nu e nici ultima, nici cea mai gravă pandemie, recomand să privim lucrurile, dacă nu cu optimism, măcar cu puțină detașare, seninătate. După marea pandemie de gripă spaniolă de acum o sută de ani, ne-am obișnuit cu gripa comună, am inventat vaccinurile de sezon. O să ne obișnuim și cu această nouă lighioană… Iar dacă nu, la ce ne-ar servi să murim triști?!