Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Sărbătorim Golaniada demitizînd-o

Zoom Sărbătorim Golaniada demitizînd-o

În aprilie curent se împlinesc douăzeci și cinci de ani de la începutul manifestației-maraton din Piața Universității, cunoscută sub numele alternativ de Golania, Golaniada sau, cu o formulă senzaționalistă, Fenomenul Piața Universității.

”Dar… stai așa! Chestia asta nu se aniversează la mijlocul lui iunie?”, se pot întreba cei mai tineri, cei care îl înjură pe Iliescu fără vreun motiv prea clar și se declară anticomuniști în urma show-urilor cu Puric. Și nici nu le poți reproșa prea multe: mass-media și opinia publică își amintesc de ampla mișcare de protest din primăvara lui 1990 abia vara, pe la mijlocul lui iunie. Acele zile anume, 13-15, sînt prezentate la știrile tuturor posturilor ca atacul minerilor asupra manifestanților sau, cu altă vorbă mare gazetărească, Mineriada.

Deja scenariul se polarizează din sufixe: ai Mineriada versus Golaniada, mineri versus manifestanți, nu? Căci doară ei, protestatarii din Piață, din Golania, sînt cei care au fost numiți golani de către venalul Iliescu (pe care îl mai înjurăm o dată cu foc, că tot nu mai are azi nici o putere și nu riscăm nimic). Mineri versus intelectuali, mineri versus studenți, clasa muncitoare versus intelectualitate, vechi versus nou, comunism versus – nu-i așa? – democrație…

E o întreagă mitologie construită pe aceste polarizări timp de douăzeci și cinci de ani, sub ochii noștri, evoluînd de la un an la altul, fixîndu-se treptat în tiparele unei povești antagonice despre bine și rău. Detaliile se pierd în focalizarea contrastelor… Nuanțele de gri se pierd, rămîne albul și negrul (și toți se văd de partea albului)…

Cine mai ține seama că, în realitate, minerii au venit abia pe 14 iunie, iar în ziua de 13 au fost confruntări între bucureșteni și forțele de ordine?! Atunci s-au înregistrat victime prin împușcare (trecute însă la paușal tot pe răspunderea minerilor, de către propagandiștii zeloși).

Cine mai ține seama că, în realitate, grosul manifestanților se retrăsese din Piață la mijlocul lunii mai, după ce alegerile fuseseră cîștigate covîrșitor de către Iliescu și partidul său?!

Că, în realitate, brigăzile minerești i-au lovit pe trecătorii bucureșteni aleatoriu, „randomizat” sau cel mult după criterii de look (bărboși, ochelariști, purtători de blugi, purtătoare de fustă scurtă, cei/cele cu înfățișare de „țigan/că” etc.)?! Da, au existat detașamente trimise cu misiune expresă către anumite ținte (sedii de partid, de organizații, persoane importante, precum Marian Munteanu sau Ion Rațiu). De la o vreme, cercetătorii perioadei concordă asupra faptului că aceste comandouri nu erau alcătuite din „simpli mineri”, ci din „efective” special antrenate.

Polarizarea caracterială a liderilor – Marian Munteanu (cu figura sa hieratică, cvasi-christică) și Miron Cozma (încruntat, neguros) – participă la forjarea acestui mit dihotomic, în care Binele a suferit o înfrîngere de etapă în fața Răului (care, implicit, se cere răzbunată la scara mai amplă a destinului național). Studenți versus Mineri, care va să zică, prin cei doi exponenți emblematici ai fiecărei tabere… Dar cine a citit cu atenție presa vremii își amintește de tenebrosul Cămărășanu, adevăratul lider, mai discret, poate neoficial, dar mult mai influent în rîndul „efectivelor” dotate cu cască și rangă. Cozma, limbut și fanfaron, tipic lider-marionetă, avea să iasă în față de-a lungul timpului, cu o insistență agasantă, ca un perfect țap ispășitor. În schimb, angelicul Marian Munteanu avea să își dezvăluie, în timp, fața întunecată, pe care „ligarzii” săi – și „golanii” Pieței în general – nu i-o bănuiau: parteneriatul politic și de business cu anturajul lui Virgil Măgureanu, înclinația spre legionarism, pînă și însăși destinarea politică a „cuiburilor” Ligii, departe de vocația studențesc-sindicală a unor atari organizații…

Și uite așa, zvon cu zvon, mit peste mit, povestea Golaniei a căpătat sensuri și modalizări de epos colectiv. Unii dintre ex-„golanii” cu care am stat de vorbă în decursul cercetărilor mele de memorie socială și antropologie urbană (Bîlciul Universității, Humanitas, 2013) sînt conștienți de efectul de paralaxă apărut între ceea ce au trăit atunci („cu naivitate”) și ceea ce cred acum (chipurile, cu maturitate și înțelepciune politică). Nu sînt eu în măsură să-i psihanalizez, nu am eu căderea să-i supun la testul poligrafului, dar îmi îngădui întrebarea: nu cumva naivitatea aceasta a apărut post factum? Nu cumva ea s-a amplificat de la an la an, în acest sfert de secol? Nu cumva ne-am complăcut la scară națională în făurirea unui mit duios dihotomic despre geneza democrației noastre?

Poate că, la fel de bine, ar trebui să celebrăm și douăzeci și cinci de ani de mitologizare a Pieței Universității. O sărbătorire prin deconstrucție, asemeni ritualurilor vernale de arderi în piața publică ale grămezilor de vechituri și paiațe simbolice. Să comemorăm amintindu-ne ceea ce s-a neglijat ori s-a ascuns voit de către analele oficiale și încercînd să deznodăm ghemul de fantasme publice care s-a acumulat în răstimp. Desfacerea sa n-ar fi posibilă decît poate – cine știe cînd? – odată cu soluționarea dosarelor despre evenimentele din 1990. Dar pînă atunci, să încercăm barem să-l descurcăm parțial. Un prim episod tematic e în plan. Aștept feedback.




2 comentarii

  1. #1

    Da! Cu siguranta, da.

  2. #2

    Io nu stiu prea multe despre perioada asta, dar am inteles miscarea lui Iliescu si mi se pare naturala. Vinovat, dar reactie pur animalica. Unii se caca pe ei de frica, altii isi cumpara bodyguard.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale
bijuterii argint