În urmă cu mai bine de o lună, ați putut citi în pagina a 3-a a revistei noastre un text intitulat “Securitatea s-a întors acasă”, în care devoalam un aspect necunoscut al ascensiunii publice a lui Marian Munteanu, respectiv sprijinul direct și susținut de care ar fi beneficiat din partea unui fost locotenent de Securitate, om ce a stat în spatele său și al aparițiilor sale din Piața Universității. Locotenentul de Securitate se numea și se numște încă Eugen Tiberiu Popescu. Gradul, e foarte probabil, nu mai este același, cum nu mai poate fi același nici serviciul pentru care lucrează. Dar asta interesează mai puțin. Acum avem de lămurit altceva: de unde și cum am obținut eu acele informații, căci domnul Popescu a trimis un drept la replică și amenință cu procesul.
Este prima, ultima și deci singura
dată când voi dezvălui sursa unor informații delicate. Cu riscul de a fi urât de toți cei încă onești din breaslă, cu riscul de a fi pus la stâlpul infamiei, cu riscul de a nu mi se mai încredința niciodată o informație sub sfânta prevedere a păstrării anonimatului, încalc acum sacrosancta confidențialitate și fac nefăcutul. Voi spune cine a fost sursa acelui text, în speranța că, astfel, voi scăpa de posibile ulterioare probleme judiciare.
Așadar, sursa informației că Eugen Tiberiu Popescu
a fost locotenent de Securitate, că a stat în spatele balconului de la Universitate, că el a tras, pe nevăzute și discret, sforile sunt eu. Tot ceea ce am scris în acel text sunt lucruri pe care le-am trăit eu, înainte și imediat după 1989. Am fost martor, direct și indirect, la multe episoade din istoria recentă a României, episoade care, peste ani, au tendința firească de a se lăsa cosmetizate, înfrumusețate, scopite de însăși esența lor în favoarea unei imagini cât mai favorabile. Dar, câtă vreme am fost acolo, câtă vreme mai pot deschide gura sau pune tastă după tastă pentru a construi o mărturie onestă, nu văd de ce n-aş face-o.
Istoria oficială reține, azi,
că autorul “Imnului Golanilor” ar fi răposatul Cristian Pațurcă. Dar istoria oficială nu se împiedică de detalii. Eugen Tiberiu Popescu, securistul reformist și antitotalitar ce se pretinde a fi fost toată viața, care aranja culisele scenei balconice care ne-a prostit pe mulți, ar putea să iasă, totuși, în față și să-și aroge niscaiva merite. În definitiv, fără el, textul Laurei Botolan n-ar fi ajuns niciodată un simbol. El a fost cel căruia un foarte bun prieten al meu i-a dus de mână autorii “Imnului”, care cântau pe jos, prin piață, și i-a spus: “Ascultă-i, Eugen, sunt foarte mișto, poate au loc și ei în balcon”. Au avut, căci i-a ascultat. Îmi pare rău că Eugen Tiberiu Popescu nu-și asumă tot ceea ce a făcut bun pentru țara asta. Că a fost ofițer de Securitate e mai puțin relevant.
În dreptul la replică
pe care l-a trimis redacției și pe care nu-l publicăm pentru că jignește cam orice inteligență mai trăiește pe o rază de câteva mii de kilometri, domnul Eugen Tiberiu Popescu spune că, pentru a demonta “minciunile” mele, a făcut o cerere la CNSAS prin care a solicitat consultarea dosarului său. Textul meu, cel plin de minciuni, cum ar veni, a apărut pe data de 20 aprilie. Dovada că domnul Popescu a fost el însuși urmărit de Securitate poartă o ștampilă a CNSAS cu data de 26 aprilie. 2016, desigur. Mă credeți sau nu, nu există o rezolvare atât de rapidă a nici unei cereri depuse la CNSAS. Nici măcar una singură.
În același drept la replică,
domnul Eugen Tiberiu Popescu spune că eu eram prea mic în acea perioadă ca să-mi amintesc lucruri legate de domnia-sa și că sunt, probabil, influențat de informațiile pe care mi le-a furnizat un membru al familiei mele, pe care domnia-sa îl numește “fost prieten”. În fapt, chiar eram mic. Pe 21 decembrie 1989 aveam 15 ani și 10 zile. Atât. Dar…
Dar când am scris că Eugen Tiberiu Popescu putea, înainte de decembrie 1989, să asculte telefoane, n-am făcut altceva decât să relatez un fapt de viață trăit de mine, așa mic cum eram. Căci nu se întâmplă în fiecare zi și nici nu rămâne nediscutat în familie momentul în care o convorbire telefonică de o oră este întreruptă brusc, după care sună imediat telefonul. Eugen Tiberiu Popescu relatează în amănunt tot ceea ce s-a discutat în ora respectivă, după care trece la subiectul urgent care necesita întreruperea convorbirii despre cum două colege arhitecte mai pot face un ban în vacanță vânzând tricouri inscripționate pe litoral.
Actualul șef al Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi”,
acest Eugen Tiberiu Popescu, spune că ceea ce am scris în urmă cu mai bine de o lună nu este nici pe departe o mărturie sinceră a unor evenimente al căror martor aș fi fost, ci o încercare a propagandei rusești de a-l defăima pe el, arhanghelul mut și discret al românismului peste hotare. Ca de obicei, când apar semne serioase de întrebare, de vină este propaganda rusă.
Asta, în condițiile în care însuși domnul Popescu funcționează ca mediator între diverse instituții discrete sau secrete românești și rusești. De altfel, întreaga sa carieră ca mediator între noi, ca stat, și comunitățile românești din Basarabia, Ucraina și Timoc se bazează pe exact foarte bunele sale relații cu servicii aparținând sferei de influență a Rusiei. Credeți că un profesor de sport cu studii homeopatice în Canada și doar atât poate primi binecuvântarea SIE pentru a coordona activitățile legate de românii de peste granițe?
Nu am abuzat niciodată,
în 26 de ani, de încrederea cititorilor mei. N-o fac nici acum. E un caz rar în care relatarea mea directă se lovește de negarea vehementă a subiectului. Dovezi că nu am fost securist pot aduce și eu, oricând, cum poate aduce și domnul Popescu. Dacă va fi ca Justiția să fie cea care va decide ale cui sunt mai valide, așa să fie.
