În urmă cu vreo 18 ani, cam pe când se îngâna 1996 cu 1997, o mare parte a redacției, însoțită de soțiile și prietenele de rigoare, a efectuat un fructuos schimb de experiență la Budapesta. Schimbul de experiență a constat în vizitarea redacției HÓCIPÖ, o întâlnire între trei membri ai redacției noastre și doi ai redacției Magyar Narancs și mult, mult studiu amănunțit al târgului de Crăciun, plus al altor atracții cu același specific din Budapesta.
Partea proastă era că organizatorii schimbului de experiență care a durat aproape o săptămână nu reușiseră să asigure cazare chiar în Budapesta, așa că, pe baza relației transfrontaliere dintre poetul Mircea Dinescu și poetul Szöcs Géza (care, apropo, e atât de apreciat la Budapesta, încât unul dintre podurile de peste Dunăre îi poartă numele), am fost adăpostiți peste noapte într-un enorm complex de pe Malul Balatonului, din Tihany, complex deschis special pentru oaspeții români, căci altfel nu prea era sezon.
De fapt, aici voiam să ajung. Cum nu era sezon pentru hotelul în care am fost cazați, nu era sezon nici pentru cârciuma din Tihany în care mâncam în fiecare seară. Și, totuși, era deschisă până târziu, așteptându-ne să ne întoarcem din întârziatele noastre peregrinări. În prima seară i-am luat prin surprindere pe micii comercianți care aveau magazine cu suveniruri pe lângă cârciuma cu pricina. Au văzut ei un autocar plin cu oameni oprind pe lângă afacerea lor, dar părea ireal. Bine, era chiar târziu, era și ceață… A doua seară, însă, cum, probabil, se mai interesaseră pe la proprietarii restaurantului și aflaseră că vom reveni, așteptau în blockstarturi autocarul cu număr de România. Care, desigur, a venit. Nici n-am apucat să coborâm bine toți, că s-au și deschis obloanele câtorva magazine, s-au aprins luminile și s-au deschis larg ușile, oferind o alternativă plăcută pentru cele 10 grade de afară.
Patru seri la rând, negustorii maghiari și-au abandonat culcușurile călduroase pentru a vinde trei-patru căni, câteva sticle de Tokay sau cine știe ce prostie care făcuse cu ochiul găștii noastre. Nu s-au îmbogățit, e cert, dar au vândut ceva și au mai câștigat niște bani, în loc să aibă parte de alte câteva zile fără venituri.
Asemeni, îmi amintesc o pățanie similară de prin 1999, când mai mulți ziariști însoțeam o delegație oficială prin Bulgaria, Macedonia și Serbia, cu fix o săptămână înainte de începerea bombardamentelor NATO în Serbia, pe motiv de Kosovo. Eram în Skopje pentru vreo două-trei nopți și, cum-necum, proprietarii unui magazin cu CD-uri aflat peste drum de pensiunea noastră s-au prins că programul ziariștilor români se termină pe la 2 noaptea, când se întorc veseli spre pensiune. Și așa se face că la 2 noaptea, plus/minus 10-15 minute, văzându-ne că venim, băieții deschideau magazinul, invitându-ne la promoții care mai de care mai atrăgătoare. În două nopți în care au lucrat, în total, cam trei ore, cu zâmbetul pe buze și ajutându-ne să nu ne prindem urechile printre stilurile muzicale locale, cei doi proprietari ai magazinului au avut vânzări de peste 2.000 de mărci. Ceva mai mult decât vindeau într-o săptămână.
Lungă introducere, totuși, pentru o poveste tristă, de pe la noi.
În sud-estul României, acolo unde Dunărea se desparte în cele trei brațe care-i formează Delta, există un oraș numit Tulcea. Un oraș multietnic, ce se laudă cu toleranța locuitorilor săi, care conviețuiesc în pace, deși strămoșii lor se trag din cel puțin 18 neamuri și au nenumărate confesiuni religioase. Și, totuși, nici negustorii maghiari din Tihany și nici macedonenii cu chef de business la ora 2 din noapte n-au ajuns prin Tulcea, oraș care-și neagă destinul de haltă de tranzit, încăpățânându-se să se declare turistic.
Și poate e, să nu fiu rău, mai ales de câțiva ani, de când încep să se întâmple lucruri. Numai că întâmplările în sine nu ajută. Sau, mai bine zis, nu bagă și-n traistă.
Căci nu contează cât de plin de turiști e orașul. Nu contează că, de exemplu, la sfârșitul lui mai, când a avut loc Raliul Deltei, nu mai exista nici un loc de cazare liber în oraș, ba nici cale de câțiva kilometri buni. Nu contează. Centrul de informare turistică e deschis după un program greu de înțeles chiar și de către un pensionar tipicar. Iar în zilele cele mai aglomerate, vinerea, sâmbăta și duminica, indiferent de programul afișat, ușile respectivului centru de informare sunt închise bocnă, cum ar spune un ilustru comentator TVR al cărui nume îmi scapă.
Nu contează cât de tare ar umple un eveniment orașul, pentru că amintirea oricărui turist ceva mai nocturn va fi mereu că la ora 24 angajații barului sau ai restaurantului în care se găsea au început să pună scaunele pe mese și să dea ostentativ cu mătura printre picioare.
În Tulcea, oricât de mulți turiști ar veni, vânzările din baruri merg prost. Pentru că se deschid târziu și se închid devreme. Pentru că, în plin campionat mondial de fotbal, ultima comandă se dădea la ora 23, atunci când începea, coincidență, și ultimul meci al zilei.
E drept, multe dintre barurile și restaurantele Tulcei sunt la parter de blocuri. Iar locatarii ar vrea să doarmă. Să doarmă bine, pentru a visa frumos cum, într-o bună zi, vor trăi din turism. Cum un turist bogat și excentric va veni, le va pune în față un morman de bani și le va spune: “Uite, de banii ăștia nu vreau să faci nimic. Eu vreau să mă închid în camera de hotel, dacă se poate mică, nerenovată și scumpă, și să nu ies de acolo, ca nu cumva să te deranjez cu prezența mea. Ia, deci, banii ăștia și nu-mi oferi nimic de ei. Cumpără-ți o bere ieftină de la magazin și bea-o singur în casă, dar până la ora 24, căci orașul vrea să doarmă!”.
Să-i fie somnul lin și codrul aproape, aș încheia eu.
Ce cauti frate in Tulcea? E in moarte clinica Romania in partea aia. Du-te si tu ca omu la Sibiu, daca nu vrei sa stai in Bucuresti. Am fost eu acum o luna si, desi nu era in plan, am asistat la un frumos concert de muzica clasica in Piata Mare, dupa care, la ora 22.00 a inceput proiectia unui film in aceeasi piata, unde in 10 minute, vreo 5 baieti au intors scaunele de plastic de la concert cu 90 de grade spre stanga, ca sa fie cu fata la marele ecran. Lume civilizata, care si-a tinut pliscul si a inghitit bere din pahare de plastic fara ragaituri si scuipat de seminte. Filmul a fost prost 🙂
Apropos de Tulcea si de cum se face turism in Romania, mi-am adus aminte cum acum vreo cativa ani (cred ca vreo 4) am avut minunata idee de un 1 mai muncitoresc sa mergem la mare. Cum Constanta, Mamaia etc stim cu totii cum sunt, am decis ca in ziua de 1 mai sa mergem sa vedem Tulcea ca sa scapam de nebunia si cocalarimea atat de frumos prezentata la tv-uri in fiecare an. Am ajuns la Tulcea, centrul de informare bineinteles inchis, era cat pe aici sa facem un accident intr-un sens giratoriu (primul si unicul sens giratoriu pe care l-am vazut vreodata in care prin semne de circulatie cel care intra are prioritate si nu cel care este in sens – dar na oras cosmopolit cu diferite etnii trebuie sa fie ceva special), ne-am plimbat pe faleza etc. La ora pranzului ca tot turistul am zis sa mancam ceva, cum eram pe malul Dunarii doar nu era sa mancam ceafa de porc la gratar, drept care am avut proasta inspiratie sa ne dorim ciorba de peste. Rezultatul? Vorba Andreei Marin: Surprize, Surprize… Nici un restaurant de pe faleza sau de pe malul Dunarii nu avea ciorba de peste! La final enervati de situatie am plecat si am oprit pe drum la un popas si am mancat acolo, bineinteles nu peste ca doar eram in creierul muntilor, chiar daca ai Muntilor Dobrogei, si nu la doi pasi de Dunare, asa ca de unde peste! Acum este de inteles, era 1 mai cand se manaca mici si gratar, iar noi aveam pretentii de peste, si unde? pe malul Dunarii…Atata tupeu pe noi nu am mai vazut! Trebuie sa precizez ca eram vreo 20 de persoane plus ceva copii, si ma intreb daca orasul turistic Tulcea nu ar fi avut nevoie de banii pe care eram dispusi sa ii dam pe o ciorba de peste, o saramura etc, plus biletele de intrare la Complexul Muzeal care era inchis ca doar era zi libera nu puteau sa munceasca salariatii, iar daca vin turisti da-i in ma-sa ca doar nu se cred in Grecia, Italia sau Spania…