Multă lume ignoră acest lucru,
dar în Europa există și un stat pe nume Slovacia. Aproape de extremitatea ei estică, la numai două sute de kilometri de țara noastră, lipsa infrastructurii apără orașul Kosice de o posibilă invazie românescă. Turistul român care vrea să ajungă în cochetul oraș slovac trebuie să ocolească prin inima Europei, pentru că o cale ferată mai directă nu există. După ce a făcut însă ocolul Pământului pentru a ajunge la Kosice prin Indii, călătorul e răsplătit cu priveliștea unui banal oraș ardelenesc, în care străzile se golesc de oameni la opt seara și barurile sunt închise duminica. Pentru amatorii de străzi pustii și prost iluminate, Kosice este o posibilă destinație de vacanță. Liniștea de pe strada principală aduce aminte cumva de Mizil, iar multe clădiri decrepite din perioada habsburgică arată fix la fel ca alea neîntreținute de români în orașele din Ardeal.
Nu știu cum e în Slovacia în restul anului,
dar din patru zile, cât am stat, toate s-au nimerit libere. Vineri, localnicii au comemorat 70 de ani de la insurecția antifascistă de la 29 august 1944. Pe urmă a venit week-end-ul, iar luni slovacii au stat acasă pentru a sărbători Constituția din 1992, prin care se despărțeau în condiții amiabile de Cehia. Cel mai probabil, slovacii o țin așa tot anul, deoarece au o țară cu o istorie milenară și e matematic imposibil să nu existe câte un eveniment relevant pentru fiecare zi.
Strada Principală, Hlavna Ulica, arată ca orice stradă pietonală din Europa Centrală. E genul de loc care i-ar da pe spate pe români și pe care l-ar proclama imediat obiectiv turistic doar pentru că nu-i construit de comuniști. Kosice nu se bucură însă de un aflux prea mare de vizitatori, poate și pentru că Viena e la numai șase ore de mers cu trenul. Chelnerii, nefiind obișnuiți cu turiștii, vorbesc prost engleza și-ți lasă impresia că oricând ar putea deveni președinți ai Partidului Național Liberal într-o alianță cu PSD-ul.
Există câteva confuzii geografice ușor de făcut în Europa:
Lituania și Letonia, Slovacia și Slovenia. Straniu e că, în limba locală, Republica Slovacă se cheamă Slovenska Republik, ceea ce te face să te gândești că nici slovacii nu sunt siguri dacă nu cumva sunt sloveni. Mă rog, lista de confuzii care se pot face e lungă, pentru că au destule în comun și cu românii. O rivalitate istorică cu ungurii, care le cer niște teritorii înapoi – bifat. O localitate pe nume Bistrița (Banska Bystrica) – bifat. O minoritate romă pe care sunt incalabili s-o integreze – bifat. Dacă ar fi puțin mai gălăgioși și nu și-ar ține cârciumile deschise doar în timpul săptămânii, slovacii ar putea trece drept niște balcanici pe care istoria i-a împins cumva în zona civilizată a Europei.
La terasele din centru, ești abordat din când în când de cerșetori romi, atât de familiari încât te gândești pentru un moment că au plecat din România, pe urmele tale. Ceea ce te și impresionează puțin, deoarece vorbesc deja o slovacă foarte verosimilă. De fapt, sunt minoritari localnici, pe care Primăria s-a gândit să-i integreze construindu-le un ghetou insalubru lângă o groapă de gunoi din afara orașului. Un loc atât de îndepărtat și de violent încât un singur autobuz oprește undeva prin apropiere, iar șoferul are la salariu spor de periculozitate. În spatele spoielii de civilizație și-al aspirațiilor de Capitală Europeană a Culturii, în Kosice funcționează o segregare rasială demnă de începutul anilor ’40. Iar aici e mult mai greu să fii rom decât în România, deoarece în Slovacia n-o să păcălești pe nimeni că ești, de fapt, un slav blond cu pielea ceva mai închisă la culoare.
