Aveam două motive foarte bune pentru care aș fi pariat că Spotlight ia Oscarul pentru cel mai bun film. Întîi, pentru că Academia Americană de Film are o slăbiciune aparte pentru problemele sociale și, oricît ar susține fanii lui contrariul, Leonardo DiCaprio violat de un urs nu e problemă socială. Ar putea fi, dar numai dacă ursul ar apărea în media să se plîngă că actorul i-a dat gonoree, că îi cere pensie alimentară deși este multimilionar și că nu-i răspunde la mesaje și telefoane.
În al doilea rînd, Michael Keaton joacă în Spotlight. Știm deja de la Birdman că filmele cu Michael Keaton iau Oscarul.
Astea fiind condițiile, te întrebi sincer la ce bun s-au mai chinuit oamenii ăia să facă un film foarte bun. Pentru că, da, Spotlight este un film foarte bun.
Începe lent și, poate, plictisitor pentru generația hrănită exclusiv cu junk-food cinematografic, unde el e perfect, ea e măcar vag drăguță și orice fulg căzut pe jos trebuie să genereze o explozie demnă de un Independence Day pe steroizi.
Redacția Boston Globe are un șef nou, venit la pachet cu idei noi. „Uite, povestea cu preotul pedofil pare un subiect bun. Ce-ar fi să săpați un pic ca să vedeți ce iese?”
Bine, hai să. Deși pare genul de sarcină ingrată, mai ales într-un Boston în care comunitatea catolică e imensă, iar influența Bisericii uriașă.
Pas cu pas, filmată cu grija pentru detaliu pe care a atins-o doar un chinez capabil să scrie romane pe un bob de orez, ancheta jurnaliştilor capătă un aer de docu-dramă care i se potrivește ca o mănușă. Spectatorul, deși pleacă din postura ingrată de a ști deja de ani buni amploarea fenomenului, este purtat pas cu pas și scenă cu scenă printr-un labirint prin care zac presărate bucățele de puzzle. Și, cum puzzle-ul începe să prindă formă, înfiorarea își face loc simultan și pe ecran, și în sala de cinema. Nu e un caz, sînt două. Ba nu sînt două, sînt treisprezece. Ba nu, sînt optzeci și șapte. Toate rezolvate discret, toate tratate fix la fel, de parcă Biserica ar avea deja un manual al micului pedofil, pe care să-l folosească eficient, așa cum romanii foloseau profețiile Sybilei. Fuck! – ar exclama un om de bună credință pus în fața datelor, deși nu cred că ar fi cea mai nimerită expresie.
Și totuși, dacă Biserica are într-adevăr niște proceduri clare prin care mușamalizează cazurile astea mizerabile? Și ancheta continuă. Și răspunsul e înfiorător.
După cum spuneam, dezvăluirile din Boston Globe (pe care filmul le readuce la viață) sînt cunoscute. Prin urmare, am apreciat și mai mult că regia are tupeul să mizeze totul pe onestitate și rigoare, în locul unei abordări senzaționaliste. Nu are scene de suspans ieftin, bune doar să dea licăre de plăcere molfăitorilor de popcorn. Nu își aduce aminte să bage măcar o tiradă de doi lei despre rolul social al presei și despre cît de buni și idealiști sînt jurnaliștii fictivi de pe ecran. Nu.
Spotlight nu se grăbește și nu-și minte spectatorii. Are ritmul său, susținut de un scenariu brici și de actori care intră atît de bine în pielea personajelor încît te întrebi sincer dacă vor mai putea ieși de-acolo.
Spotlight. R.: Tom McCarthy. Cu: Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams.
