Unul dintre cei mai buni critici de întîmpinare de la noi, universitarul Alex Goldiș, a renunțat la această „magistratură“, cum i se spunea în alte vremuri. Nu e singurul, deși pînă nu demult visul oricărui tînăr critic literar era să aibă o rubrică în care să scrie săptămînal despre noile apariții. Să aibă asta legătură cu scăderea numărului de cititori sau cu prestigiul diminuat al acestei îndeletniciri? Alex Goldiș răspunde neted, dar fără să renunțe la nuanțe, ca în cronicile pe care le scria săptămînal.
Cristian Teodorescu: De ce avem atît de puțini cititori, de am ajuns în fruntea cozii în Europa?
Alex Goldiș: Pentru a răspunde corect la această întrebare ar fi nevoie de date statistice mai detaliate pe care, din păcate, nu le avem. Cred, însă, că dacă se citește relativ puțin în România în raport cu alte state europene, acest fapt are legătură cu nivelul de trai relativ scăzut și cu inegalități sociale accentuate. Cine își permite luxul de a-și cumpăra constant cărți, în condițiile în care „coșul lunar de consum“, cum se spune, de-abia e acoperit? În al doilea rînd, cred că școala românească are încă de recuperat în materie de încurajare a cititului. Deși s-au făcut progrese în ultimii ani, manualele școlare sînt încă pline de texte care nu au nimic de a face cu sensibilitatea tinerilor de azi sau cu stimularea plăcerii lecturii. Oricît de descurajator ar suna acest lucru, cunosc destui adulți care au descoperit acest morb nu cu ajutorul școlii, ci după încheierea și în ciuda ei.
C.T.: De ce renunță o parte dintre tinerii critici de la noi la critica de întîmpinare?
A.G.: Poate că termenul „renunță“ nu e cel mai potrivit în context. Majoritatea tinerilor preocupați de studiul literaturii sau de teorie literară nici măcar nu se mai apucă de cronică de întîmpinare. De renunțat a renunțat generația mea, care a mai moștenit ceva din credința cvasi-mistică în literatură și în misiunea socială a criticului – ambele, valori întreținute și produse într-un fel în timpul totalitarismului. S-a mai întîmplat, însă, ceva important: cel puțin de vreo 10-15 ani încoace, studiul literaturii a început să nu se mai fundamenteze pe discursul cronicăresc (prezent, ca stil și ideologie, în majoritatea volumelor critice ale anilor ’60-’80), ci să caute fundamentări ceva mai științifice. De aceea, azi tinerii fac direct „critică universitară“, cum se spunea mai demult: caută un discurs teoretic mai pragmatic, conectat la bibliografia străină actuală și vor să publice în reviste academice, indexate în baze de date internaționale. Chiar dacă cronica literară aproape că nu mai există, cercetarea literară se face mai serios decît acum cîteva decenii. Poate că pentru publicul (literar) ceva mai larg aceste contribuții nu sînt foarte vizibile, dar s-au publicat în ultimii ani volume colective la edituri internaționale, numere tematice, articole în reviste de top dedicate literaturii române. În fine, această „renunțare“ are legătură și cu valoarea de piață a publicisticii culturale în general: cum și de ce s-ar mai îndrepta un tînăr înzestrat spre o carieră de cronicar, cînd majoritatea revistelor culturale nu remunerează (decît modest) aceste contribuții, în loc să se îndrepte spre un traseu academic, unde toate formele de angajare – doctorat, proiecte, posturi didactice –, mai accesibile ca niciodată acum, oferă posibilități relativ decente de trai și perspectiva dezvoltării carierei?
C.T.: Cîtă greutate mai are cronica literară printre cititori?
A.G.: Cronica literară în formula ei clasică și-a cam pierdut cititorii – deși nu de tot. Cronicile din Scena 9, Observator cultural, Vatra și alte cîteva reviste se mai citesc încă. La fel, de către un public poate restrîns însă fidel, cronicile din revistele Uniunii Scriitorilor. Cronica literară e în mod evident concurată de alte tipuri de discurs, mai puțin specializat, dar interesant: comentarii – unele consistente – peGoodreads, mici analize sau opinii pe rețelele de socializare. Majoritatea cărților consacrate în ultimii ani, ba chiar majoritatea dezbaterilor literare (sau măcar coagularea acestor dezbateri) s-au produs în mediul online. Aș îndrăzni să afirm chiar că cine nu are cont de Facebook aproape că nu poate înțelege dinamica și polarizarea taberelor, cristalizarea unor problematici sau concepte, coagularea ideologiei literare actuale.
C.T.: Ai publicat o carte minunată, Zoom in / Zoom out, cu articole de critică literară apărute mai întîi în reviste. Sfîrșit de capitol, nostalgie după critica „la cald“ sau o ușă întredeschisă?
A.G.: Cred că puțin din toate. Sfîrșit de capitol, pentru că nu văd vreun moment în care m-aș mai întoarce la ritmul nebun de a scrie săptămînal despre cîte o carte. E un exercițiu istovitor, care nu poate fi practicat decît cu prețul angajamentului total, chiar în sensul cel mai strict, de full-timejob. Apoi, consumul psihic-intelectual e imens, dacă te gîndești că nu în fiecare săptămînă apar cărți notabile. Cu privire la multe ar fi de ajuns o politicoasă ridicare din umeri, și cu toate acestea cronicarul se străduiește săptămînal să pară deștept și să convingă cititorul că acea carte merită atenție (chiar și negativă). E și o nostalgie după critica „la cald“ în sensul că, odată cu opțiunea pentru studiul așa-zis academic al literaturii, dispare destul de mult din spontaneitate: atunci cînd faci o afirmație, ea trebuie bine fundamentată bibliografic și argumentată pe toate fețele, fapt care face ca măcar o parte din spectacolul de idei să se piardă sau măcar să se estompeze. Îmi lipsește și reacția imediată la texte, pe care o garanta cronica: dialogul, de multe ori polemic, cu alți cronicari, senzația că poți contribui la consacrarea unei cărți pe care o consideri nedreptățită, în oglindă cu impresia că restabilești echilibrul în cazurile în care o alta e lăudată pe nedrept, mesajele de încurajare sau de dojană ale colegilor scriitori sau critici. Sînt forme de energie pe care doar cronica ți le poate garanta, deși nu sînt convins că ele nu produc o gonflare artificială a sinelui. De aici și lipsa de modestie ca boală aproape inevitabilă a cronicarului literar.
C.T.: Cît de obiectivă poate fi critica literară? – pe mine obiectivitatea structuraliștilor nu m-a convins.
A.G.: Critica literară n-a fost și nu va putea fi niciodată complet obiectivă. În același timp, însă, ca în științele exacte, și aici există ipoteze mai valabile decît altele, generalizări mai corecte decît altele în raport cu eșantionul literar avut în vedere, studii mai convingătoare sub raportul documentării și al gestionării referințelor – în fine, concluzii mai plauzibile decît altele. Cred că după cîteva decenii de impresionism în care toți acești parametri cruciali aproape că n-au contat – atunci cînd n-au fost disprețuiți în mod fățiș –, studiile literare au nevoie de o refundamentare pozitivistă. Această direcție e tot mai evidentă și la nivel internațional, prin înlocuirea poststructuralismului – care încuraja forme ale inefabilului și ale indecidabilului – cu orientări ceva mai concrete venite dinspre geocritică, distant reading, Digital Humanities. Pentru a-și construi o etică a cercetării pe care e discutabil dacă a avut-o vreodată, critica românească are nevoie ca de aer de această refundamentare.
C.T.: Cum se (mai) stabilește canonul literar azi la noi?
A.G.: E foarte clar că azi canonul literar nu se mai stabilește de către criticul X și nici măcar de către o sumă de critici. A dispărut și un fel de vasalitate a scriitorului față de autoritatea critică, de la care aștepta confirmarea absolută. Juriile nu mai sînt alcătuite exclusiv din critici. Azi, consacrarea se face și în anumite cercuri scriitoricești, cluburi de lectură, medii online, iar cititorul obișnuit a devenit el însuși o voce care se aude tot mai mult. Cîteodată, cînd vrei să afli ceva repede despre o carte, mergi mai degrabă la rating-urile Goodreads decît la cronicile avizate. În fine, s-a pulverizat și ideea de canon valabil pentru toată lumea. Cînd vorbești de canon, va trebui să te întrebi întotdeauna la canonul cui te referi. În cercurile aflate sub influența Uniunii Scriitorilor, numele vehiculate sînt cu totul altele decît în cercurile literaturii așa-zis tinere, scriitoarele sau scriitorii din jurul Fractalia au ideologii și gusturi diferite de gruparea din jurul Dilemei vechi, Editura OMG și Casa de Editură Max Blecher au programe poetice și de publicare destul de diferite. Cred, însă, că e de bine: cam așa stau lucrurile într-o democrație.
