De ce Santiago e cool și Parascheva nu

Există un nou trend în rîndurile corporatiștilor, acea elită neoliberală și super-de-succes care vectorizează opinia publică de la noi: voiajele spirituale. Mai mult decît simple vilegiaturi, experiențe de viață! Parcursuri inițiatice! Căutînd sinonime pentru genul ăsta de incursiuni bogate în trăiri și revelații, am găsit și unul de sezon – pelerinaje –, vocabulă care, între Sfînta Parascheva și Sfîntul Dimitrie cel Nou, abundă în mass-media românească.

Aici se ivește dilema. Dacă aș zice pelerinaje, ar suna atît de sărăcăcios și vetust, încît mulți dintre acești călători pe căile absolutului s-ar supăra și mi-ar zice că nu înțeleg nimic. Pe de altă parte, multe dintre hălăduielile lor exotice chiar asta sînt: pelerinaje propriu-zise. Cel puțin, în culturile și religiile dominante din locurile pe care le vizitează. Nu oi înțelege eu nimic, dar ceva-ceva tot pricep.

Uite, de pildă, în ultimii trei ani, au apărut la noi două cărți despre El Camino, ambele scrise în urma parcurgerii itinerariului spre Santiago de Compostela. Și ambele autoare sînt – vorba aceea – „fete din multinaționale”! O elită, deocamdată. Dar trend-ul se difuzează și spre celelalte medii sociale. Tot mai mulți români, mai ales din partea de vest a țării, merg în ultimii ani la Medjugorje. Iar la Lourdes, Taizé sau Vatican merg ai noștri încă dinainte să se „scoată vizele”: deopotrivă catolici și ortodocși!

Da, un parcurs de sute de kilometri precum El Camino e o experiență unică, e un hagialîc modern supermediatizat și arhimarketizat, care adună oameni din toată lumea. Am oscilat între a-i numi pe aceștia pelerini sau turiști, pentru că e dificil să le pui o singură etichetă, atotcuprinzătoare; dar și pentru că, în definitiv, prea puțin contează. În fond, turismul a fost inventat în Evul Mediu de către pelerinii transeuropeni în căutare, atunci ca și acum, de absolut. Pe atunci nu aveau posibilitatea să facă selfie-uri, nici să primească diplome de etapă ori să-și cumpere suveniruri. Mai presus de orice, El Camino e drumul care l-a transformat pe însuși Paulo Coelho! Ei da: marele romancier al poveștilor inițiatice, tăticul Alchimistului și eroul corporatiștilor din toate office-urile mai acătării, a fost convertit, parcurgînd drumul spre Compostela, de la o viață mediocră de textier de rock la un destin exemplar pentru milioane de căutători ai absolutului.

Aceeași căutare a adevărului suprem, sub forme care mai de care mai exotice, îi îndeamnă pe unii dintre publicitarii cei mai talentați de la noi să ia drumul Indiei, Nepalului sau Thailandei. Ținuturi îndepărtate, cu temple străvechi și localnici ospitalieri, care ascund, sub bizareria exotismului, o mare înțelepciune – iată ce îi atrage pe cei mai ageri, dar totodată și cei mai extenuați Mad Men autohtoni. Don Draper retras într-o comunitate de hippioți californieni e mic copil! Să-l vezi pe Sega, fostul copywriter multipremiat de la McCann, care, povestindu-și experiențele în Orient, marchează două bestseller-uri la rînd, comparabile, cel puțin în topurile librarilor români, cu Eat Pray Love! Și să vezi apoi un val în creștere, de turiști-exploratori-căutători-ai-sinelui, din tot mai multe alte industrii de elită, stresante, angoasante, dar îndeajuns de bine remunerate încît să le permită cîte o escapadă pe drumurile exotice ale dezvoltării personale sau chiar cîte un an sabatic, așa, de purificare.

Îi admirăm, îi citim și tînjim la aventurile lor de Indiana Jones spirituali. OK, nimic de zis. Doar o rugăminte. Dragă elită cool și smart din cubiculele patriei, dragi gulere albe care tînjiți după El Camino și care, poate, într-un concediu, îl veți parcurge, spre bucuria miilor de friends care vă vor da like, nu-i mai disprețuiți pe conaționalii voștri care „pupă moaște” și „se îngrămădesc la pomeni” în cadrul pelerinajelor de colea. Astea sînt El Camino-ul lor. Tibetul lor. Iar ei sînt localnicii ăia plini de bunăvoință și înțelepciune care perpetuează un „bine statornicit ritual din negura vremilor”. Poate că, dacă nu au bulină desenată pe frunte, nu băgăm de seamă cît de speciali și sacrali sînt. Cînd vedeți mii de indieni bălăcindu-se în niscaiva metri pătrați de gîrlă, vi se pare neigienic, da, dar sublim! Dar cînd vedeți mii de români nesocotind igiena, tot din principii sacre, vi se pare, dimpotrivă, retrograd, necivilizat și barbar.

Vă scîrbiți să vedeți la știri pupători de moaște și credincioși care dau roată bisericii în genunchi. Dar în catedralele și sanctuarele alea unde-ți dau abțibilduri poți vedea marmura erodată de la miile de atingeri aplicate de credincioșii catolici în decursul secolelor. Poți vedea șanțuri săpate de genunchi în jurul unor sanctuare care depozitează relicve (tot moaște adică, dar cu o vorbă mai latinească) sau al unor osuare (care, după cum le spune numele, tot oase de morți conțin).

Diferențele dintre pelerinajul ortodox și cel catolic sînt explicate pe larg în Nevoia de miracol, premiata carte a lui Mirel Bănică (Polirom, 2014). În principal, catolicii insistă pe traseu, presărat cu etape (celebrele „stații”, după modelul celor ale Martiriului hristic, care poate apărea mai pe gustul amatorilor de turism inițiatic), în timp ce, la ortodocși, este importantă așteptarea, comuniunea în timpul rîndului, apropierea. Poate de asta Santiago e cool și Parascheva… mai puțin. Nu e cool să te țină jandarmii îngrădit ca în țarc timp de cîteva ore. Nu e cool să îi vezi pe mahării politici și ecleziali cum coboară din limuzine pe o alee rezervată și ți se bagă prin față, întîrziindu-te cu alte ore în plus. Dar asta nu e vina credincioșilor, așa că, măcar atît: nu-i mai criticați pe ei.

În schimb, amintiți-vă de lumînările electrice din catedralele vestice, alea de bagi un euro în fantă să se aprindă beculețul. Zero fum, zero miros… civilizat, nu? Sau cum sună dangătele acelea de clopot înregistrate pe bandă sau, mai nou, pe mp3, ca să fie menajate clopotele ca atare: se aud perfect egal, robotic, aproape ca o alarmă de mașină… Civilizat, elegant, distins…