Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

EMIL IONESCU: „Vin peste noi provocări în serie, inventate de minţi slabe, dar ajunse să ia decizii”

Zoom EMIL IONESCU: „Vin peste noi provocări în serie, inventate de minţi slabe, dar ajunse să ia decizii”

Decanul Facultății de Filologie a Universității București, lingvistul Emil Ionescu, despre filologia românească, de la Unirea din 1918 pînă azi.

Cristian Teodorescu: Ce-a însemnat Unirea din 1918 pentru filologia românească, în general, și pentru Facultatea de Filologie a Universității București, în particular?

Emil Ionescu: În 1918, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti avea deja 55 de ani de existenţă. Era o instituţie solidă, cu nume mari de profesori şi cu nume mari de absolvenţi. Facultatea îşi dădea prin urmare măsura şi, dacă se poate vorbi de o interacţiune între această instituţie şi acel moment istoric, eu aş vedea-o mai degrabă din perspectiva inversă: ce a dat Facultatea de Litere şi Filosofie momentului Unirii? Aş răspunde atunci că acelei Românii care devenea „rotundă ca o medalie” instituţia noastră i-a oferit propriul ei prestigiu şi propria ei faimă. Era ca o garanţie (culturală) că evenimentul înfăptuit nu se consumase doar în sfera politică şi cetăţenească. Şi mă grăbesc să spun că şi contribuţia Filologiei ieşene a fost aşa. Din punctul de vedere al învăţămîntului superior filologic, lucrurile au mers însă mai departe, şi e bine să fie descrise în dimensiunea lor completă: imediat după Unire, a apărut o nouă şi puternică universitate, cu un învăţămînt filologic susţinut de însuşi rectorul ei, lingvistul Sextil Puşcariu: Universitatea “Ferdinand I” (aşa se chema şi aşa ar trebui să se cheme şi azi, cred eu) din Cluj. Se articula astfel ceea ce avea să devină elita şcolii de filologie româneşti. Competiţia dintre aceste trei şcoli (din motive obiective, universitatea timişoreană a intrat mai tîrziu în acest circuit al elitelor) este şi azi motorul performanţei în lingvistica şi filologia românească.

C.T.: În suta de ani care a trecut, care au fost momentele faste ale facultății și care cele dificile?

E.I.: Filologia bucureşteană a fost în majoritatea timpului egală cu ea însăşi, în funcţionarea ei istorică. E drept, pînă la al doilea război mondial, a şi fost ajutată în această evoluţie de o legislaţie relativ stabilă şi non-ostilă. În interior, a primat o atmosferă de conservatorism moderat (cel puţin aşa îmi apare mie), şi ea favorabilă stabilităţii şi studiului. Erau contrastante cu această atmosferă obişnuitele competiţii de orgolii şi vanităţi, în care intelectualii au fost întotdeauna renumiţi: Densusianu persiflat de Iorga pentru opţiunile lui literare moderniste, Nae Ionescu luat în foc încrucişat şi de Mircea Florian, şi de Rădulescu-Motru etc. Dacă citeşti unele amintiri din acea perioadă (Jeni Acterian, de exemplu), îţi vei spune că atmosfera era închistată şi provincială. Dacă îi asculţi pe alţii (vezi Mircea Vulcănescu), era, dimpotrivă, o atmosferă stimulatoare, cu deschideri deosebite. Putem acum cîntări, după ce ni s-a lăsat. O producţie umanistă serioasă: Cartojan, Densusianu, Caracostea, Alexandru Rosetti… ce mai e de adăugat ? Dar timpurile nu au mai fost aşa după reforma bolşevic-naţională a învăţămîntului universitar din 1948. Timpurile nu au mai fost faste – o ştie oricine –, s-a schimbat structura personalului didactic, au apărut curelele de transmisie şi cozile de topor… Iar după şocul aplicat de rinocerii politici în anii ’50 ai secolului XX, a urmat o perioadă de subzistenţă (şi rezistenţă individuală) surdă, cu ameninţări ocolite din partea puterii politice, cu turnătorii mizerabile din partea slugilor acestei puteri… Totuşi, trebuie spus că, oricît de rău era pe atunci în şcoala noastră, tot era mai bine decît în afara ei. Rinocerii bolşevismului autohton nu putuseră distruge tot, nu alungaseră tot ceea ce putea să amintească de spiritul universitar. Şi trebuie să fie ştiut că, încet-încet, începînd cu perioada post-dejistă, facultatea şi-a consolidat renumele de şcoala cel mai puţin ideologizată, altfel spus, cea mai liberală.

C.T.: Cum e acum?

E.T.: Atmosfera de efervescenţă pe care o aduceau cu ei rebelii, boemii, spiritele dialectice (dar nu în sensul marxismului) nu mai este şi nici nu mai putea să dureze. Dar s-a întîmplat altceva. Facultatea a cunoscut, după 1989, o dezvoltare pe care eu nu mi-aş fi putut-o imagina. Acum sîntem o adevărată mini-universitate, cu multe programe (unele de nişă). Şi cu de zece ori mai mulţi studenţi ca în timpurile boeme. A fost posibilă o astfel de dezvoltare, pentru că echipele de conducere din acei primi ani ani ai democraţiei, echipe dirijate de minunaţii noştri profesori şi decani Paul Cornea şi Dan Horia Mazilu, au înţeles potenţialul multidisciplinar de dezvoltare modernă  a filologiei. Totuşi, linişte nu prea avem. Vin peste noi provocări în serie, inventate de minţi slabe, dar ajunse să ia decizii. Sînt provocări de natură birocratică şi administrativă. Nu avem timpul să experimentăm o formulă de organizare, că se şi renunţă la ea. Trăim timpuri de revoluţie continuă, troţkistă, susţinute de revoluţionari de profesie (căci altă profesie nu par oricum să aibă). Unii sînt din timpurile ceauşismului, alţii au simţit gustul acelor timpuri. (Mă gîndesc cu groază că şi actualul ministru a anunţat o… revoluţie. Poate mulţi nu îşi mai amintesc, dar această doamnă, care azi hotărăşte – vai, iar! – destinele învăţămîntului, a fost prezentată în mod public, cu vreo zece-doisprezece ani în urmă, drept „garantată” de Marian Vanghelie. Mă întreb dacă i-o fi expirat garanţia. Totuşi, ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este că doamna vine cu energii noi. A mai rămas oare ceva de destabilizat sau de dizlocat?)

C.T.: Care au fost marii decani ai acestei facultăți și de ce au fost mari?

E.I.: Au fost destui şi în toate timpurile. În perioada de pînă la 1948, decanii erau aleşi pe criterii de reprezentativitate ştiinţifică şi culturală: D. Onciul, I. Bianu, N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, Al. Rosetti sînt nume care vorbesc pentru ele însele fără alte adaosuri. Apoi, după 1948, partidul comunist a căutat să pună la conducerea facultăţii (ca peste tot) tovarăşi de încredere. Unii dintre ei erau de asemenea reprezentativi, din punct de vedere ştiinţific – de pildă, I. Iordan, Al. Graur sau I. Coteanu. Dar conta fidelitatea faţă de partid înainte de toate şi, în acest context, uneori, au ajuns să conducă facultatea nişte nimeni. În sfîrşit, după 1989 s-a conturat tot mai mult exigenţa decanului-manager, căci problemele administrative s-au înmulţit enorm. Dar decani ca Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu nu erau numai decani cu viziune de dezvoltare a facultăţii. Erau şi cărturari însemnaţi, dintre cei mai buni pe care îi avea în acel moment facultatea.    

C.T.: Pe vremea cînd partidul era în toate, vorba poetului, în ce mai consta autonomia universitară?

E.I.: Nu exista conceptul de autonomie în intervalul 1948-1989. El a intrat în legislaţie după 1989.

C.T.: Acum, autonomia universitară poate fi hărțuită economic de politicieni?

E.I.: Da, printr-un control strict. Prin mijloace legale, dar nelegitime. Iată: universităţile, dacă au o gospodărire înţeleaptă a veniturilor lor – nu a banilor care vin de la MEN –, îşi pot constitui solduri, aşadar economii. Dar nu le pot pune unde vor ele, ci numai în trezorerie. Asta ar mai fi cum ar mai fi, deşi nici asta nu e în regulă. Dar, dacă vrei să îţi foloseşti soldurile, nu poţi decît dacă MEN îşi dă acordul. Iar MEN poate să nu ţi-l dea. Apoi, atunci cînd îţi elaborezi carta universităţii, trebuie să o valideze neapărat tot ministerul (tocmai prin această prerogativă a scăpat „maestrul” Tudorel Toader de perspectiva unei suspendări ca rector al Universităţii din Iaşi: Senatul universităţii a adoptat o cartă care nu permitea menţinerea în funcţie a unui rector care aduce prejudicii prestigiului universităţii, iar dna ministru Plumb a respins-o în mod oportun. Gheorghe Şincai avea o vorbă: „Magariul pre magariu scarpină”…). Iată aşadar o autonomie  absolut originală, pe măsura democraţiei proiectate cîndva de Iliescu şi de Roman.

C.T.: Ce trebuie să știe un decan de azi ca să-și facă bine treaba?

E.I.: Înainte de orice trebuie să ştie bine ce fel de instituţie reprezintă el în calitatea sa de decan. Cînd reprezinţi o instituţie aşa de mare, de diversitate, cu o tradiţie extraordinară, cum este cea a Facultăţii de Litere, care a fost şi este pilon al culturii umaniste naţionale, ceea ce trebuie să ai în vedere este să gestionezi cît mai bine această extraordinară avere. În al doilea rînd, pentru că am vorbit despre provocările administrative lansate din afara facultăţii asupra noastră, trebuie să încerci să găseşti formele prin care aceste provocări lasă cît mai puţine urme. În acest sens, în aceste timpuri troţkiste, cînd revoluţiile în învăţămînt se ţin lanţ, eu încerc să fiu „conservator” şi să ofer cîtă stabilitate pot instituţiei şi oamenilor ei.

C.T.: O întrebare pentru lingvistul Emil Ionescu. Cum și cît s-a schimbat limba română în această sută de ani?

E.I.: Nu s-a schimbat mai mult decît alte limbi ale contemporaneităţii. Acolo unde este istorie socială, politică sau economică este şi schimbare lexicală. Nu văd nimic spectaculos în ce s-a petrecut în ultimii o sută de ani şi, cum am mai spus-o şi altă dată, nu am nici o temere în privinţa degradării şi „poluării” limbii române. Degradarea se petrece nu în limbă, ci în altă parte: în calitatea umană a celor care umplu spaţiul public, în profesionalismul lor, în decenţă şi educaţie. Acolo sînt problemele, nu în limbă. Limba e o forţă pe care nu mulţi o cunosc. Forţa aceasta, care e independentă de ceea ce sîntem noi luaţi individual, îi asigură perpetuarea. 

C.T.: Ne putem aștepta la o nouă reformă a ortografiei, după principiul lingvistic al simplificării, sau adio „sînt”?

E.I.: Nu ne putem aştepta. Dar se vor găsi mereu oameni de cultură care vor înţelege valoarea istorică a lui „sînt”, această mică bijuterie primită direct din limba latină. Datorită lor nu vom spune adio lui „sînt”.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • O, ce veste minunate!

    11 decembrie 2018

    Ultraliberalul Macron s-a comportat ca un peștișor de acvariu dispus să facă ordine în ocean. Adică să-i scutească pe marii rechini de taxa pe pradă și să le mărească guvizilor […]

  • Manu militari

    11 decembrie 2018

    Un grup organizat de generali SRI înfășurat, ca un fular de postav, în jurul președintelui Iohannis, la Alba Iulia. O imagine-stigmat, rămasă pe umărul Centenarului, în lipsă de altceva mai […]

  • Cel mai lent din curtea școlii

    11 decembrie 2018

    În decembrie 2015, Klaus Iohannis era pe val. Sărbătorea un an de la preluarea mandatului prezidențial și reușise să scape de guvernul PSD condus de Ponta, instalând un guvern tehnocrat. […]

  • În mahalalele istoriei

    4 decembrie 2018

    În vreme ce stafia miliardarului Soros stă cu ochii pe fostele țări socialiste ca nu cumva guvernanții să bage nechezol în rația noastră de libertate, Karl Marx și-a scos și […]

  • Cîinii de pază ai Securității

    4 decembrie 2018

    Samsarul agrar Adrian Rădulescu, valetul moșierului de la Nana și fost parlamentar PDL, a recunoscut controlul serviciilor asupra listelor de candidați. “Nu l-am adus noi, l-au adus Serviciile și ni […]

bt
romania100