Pe 29 noiembrie 1829, generalul conte Pavel Kiseleff privea Bucureștiul de la fereastră. Ploaia nu mai contenea de trei zile. Era mai multă apă decît putea suporta un băutor de tărie.
În sufletul lui ruseasc, eroic și nerăbdător s-a născut atunci un neprețuit sentiment de milă pentru nenorocirea istorică a românilor.
– Kolea, să facem ceva pentru ei, i-a spus el aghiotantului. Ils sont un peuple agréable, pe care te poți baza la chefuri și la bir. Ar fi păcat să dispară, așa cum au pățit atîtea specii. Ce dracu’, sînt mai deștepți ca bourii!
Pe atunci, Bucureștiul arăta ca o mlaștină și puțea ca o groapă de gunoi. Cînd ploua, noroaiele îi înghițeau pe bucureșteni așa cum îi înghițise ciclopul Polifem pe soții lui Ulise. Cînd era cald, o căruță care gonea pe uliță, prin oceanul de colb, asfixia mahalale întregi.
Noaptea era beznă s-o tai cu cuțitul, și era bine să ai cuțitul la tine, fiindcă ceilalți trecători, care te opreau să-ți ceară banii, îl aveau. Ziua, în schimb, era lumină destulă, așa încît puteai zări cu ușurință hoiturile de animale – în caz că te-ai fi întrebat ce pute.
Nu erau piețe, trotuare, apă de băut, locuri de ieșit la promenadă. De oriunde ai fi privit, nu distingeai vreo urmă de gîndire în așezarea bordeielor sau a prăvăliilor. Șerpuitul haotic al drumurilor îi descumpănea pînă și pe tîlhari, care nu ghiceau întotdeauna unde să ațină calea. Podurile peste gîrla Dîmboviței erau din lemn putred, se hîțînau la fiecare trecere și se prăbușeau cu tot cu marfa omului, luînd în abis calul, căruțașul și întreaga lui recoltă de corcodușe. În afară de Podul Mogoșoaiei, care era podit cu lemne putrezite, se mai găseau cîteva străduțe negustorești pavate cu bolovani de rîu, pe care vecinii îi smulgeau din drum și îi foloseau în gospodărie.
Kiseleff a hotărît să-i facă Bucureștiului trei grădini publice. Una din ele e bunica parcului Carol, alta e celebra Șosea, devenită azi bulevardul Kiseleff, iar a treia a dispărut în 1944 sub un morman de moloz provenit de la vechiul Teatru Național, ridicat în 1851 și bombardat de Luftwaffe.
Jumătate din terenul pe care generalul Kiseleff a organizat această a treia grădină publică aparținea Principesei Trubețkoi, care a încasat astfel de la vistieria publică o năpraznică sumă de răscumpărare. Civilizația venea pe atunci de la Răsărit și avea și ea cheltuielile ei.
