Ne plângem de pomană că, după 29 de ani, aproape, de la revoluția din 1989, ne găsim deseori în situații fără ieșire. Suntem așa pentru că ne respingem adevăratele valori, pentru că nu știm să ne apreciem tinerii, pentru că suntem nerecunoscători.
Neagu Djuvara povestea, cu multă vreme în urmă, despre alternanța la putere a triburilor Hutu și Tutsi. Pe noi, Hutu și Tutsi ne-au impresionat de-abia în 1994, când, în Rwanda, s-au măcelărit între ei ca niciodată până atunci, ajungându-se la aproape un milion de morți într-un singur an.
Etnicii Hutu au ajuns la putere în 1973, după niște măceluri similare care au avut loc începând de prin 1959. Numai atunci, 20.000 de Tutsi au fost omorâți de către Hutu. În timp, până prin 1973, când puterea a fost luată de către Juvenal Habyarimana, Tutsi au fost fie omorâți, fie au emigrat cu zecile de mii. Țara de destinație a fost, în principal, Belgia. Etnicii Tutsi, beneficiind de ajutorul țării de adopție, și-au educat copiii la școlile occidentale, i-au văzut crescând și învățând democrația. O generație și jumătate, poate chiar mai mult. La începutul anilor ’90, secolul trecut, se copseseră diasporenii rwandezi. Și a venit vremea alternanței la putere. Tinerii Tutsi, strânși în jurul Frontului Patriotic din Rwanda, condus de către Paul Kagame, invadează Rwanda, cu o sete de răzbunare și de sânge greu de imaginat. Tinerii Tutsi școliți în Europa se întorc acasă cu know-how și armament adecvat. În doar câțiva ani, cunoștințele dobândite în străinătate, ajutate de către celebrii mentori AK-47 și asociații, duc la 800.000 de morți din ambele tabere. Așa află întreaga lume despre existența Rwandei, văzând mii de cadavre plutind pe lacuri, zeci de mii de corpuri putrezind prin diverse localități mai mari sau mai mici. Copiii școliți în Europa se întorseseră să-și ia, democratic, țara înapoi.
În România, în 1989, nu s-a întâmplat nimic similar epurărilor etnice din Rwanda secolului trecut. În ciuda urii imense care mâna din spate o mică parte a populației revoluționare, membrii triburilor Secu și PCR au scăpat nevătămați. Chiar dacă unii au băgat capul la cutie, timp de câteva săptămâni, temându-se de represalii, s-au prins imediat că totul e OK și că nu au de ce să se ascundă.
Așa se face că cei care, de exemplu, lucraseră pentru Securitate în sistemul bancar, învârtind banii noștri ca și cum ar fi fost ai lor, au stat pe burtă prin provincie până când au văzut că revoluția s-a transformat în primenire a cadrelor și schimb de eșaloane. Așa a făcut și Marinel Burduja, refugiat taman în Neamț. Nu i-a luat mult până să-și dea seama că puterea e tot la ei, așa că a acceptat numirea ca primar, la începutul lui 1990. În toate interviurile de spălare a imaginii, Marinel Burduja spune că a fost ales primar la Piatra Neamț. În 1990. Asta, deși primele alegeri locale din România post-1990 au avut loc de-abia în 1992. Dar, cine știe, poate Piatra Neamț a fost o oază de democrație și, acolo, s-au ținut alegeri locale chiar la începutul lui 1990, rezultatul fiind exact Marinel Burduja.
Deși a fost toată viața un independent, mai ales atunci când avea permisie de la unitate, același Marinel Burduja a fost ales (da, de data asta ales) ca deputat pe listele FSN, pe 20 mai 1990. Ca deputat, avea imunitatea pe care Primăria nu i-o putea da. În 1991, însă, Marinel al nostru s-a prins că nu e vreo șmecherie în Parlament, că mai mult se expune inutil, așa că s-a întors la banking, căci acolo foștii colegi aveau mai mare nevoie de el și de informațiile pe care le deținea deja despre țările prin care Securitatea și partidul își răspândiseră banii care acum trebuiau recuperați. Nu la bugetul statului, de unde plecaseră, ci la cel al continuatorilor respectivelor instituții.
În timp, Marinel Burduja a strâns suficienți bani pentru a-și trimite copiii la studii în străinătate și pentru a-și face o casă în sudul Franței, alături de amicul său Tiberiu Urdăreanu. Dar asta nu i-a ajuns. Chiar dacă membrii tribului său au fost la putere aproape neîntrerupt din 1990 încoace, s-a gândit că n-ar fi rău ca fiul său să vină acasă pe cai mari, de viitor premier sau viitor președinte, călcând peste alți membri ai aceluiași trib care n-au avut nici banii și nici oportunitatea să-și spoiască imaginea. În august, însă, atunci când totul era pregătit pentru reglarea de conturi din interiorul aceluiași trib, Marinel a pierdut hățurile, iar fiul a pierdut fereastra de oportunitate. De aceea, zilele astea, Marinel Burduja ne dă în judecată. Asta e, măcar procesul să-l mai învioreze, dacă revoluția prin Dide și #rezist nu le-a reușit…
excelenta analiza