Într-o zi, bună de altfel, mă sună Teodor Frolu.
Nu știu ce faceți voi în București, dar noi, în Delta Dunării, când sună Doru, luăm o poziție apropiată de cea de drepți (cât putem și noi), ne netezim hainele (cât putem și noi) și încercăm să părem atenți și coerenți. Pentru că Doru (Teodor) Frolu este, pentru Asociația Ivan Patzaichin-Mila 23, ceea ce era IRA pentru Sinn Féin. Atunci când te sună Doru nu ai altceva de făcut decât să răspunzi și să te conformezi. Altfel…
Bine, numai mie
îmi plac, uneori, glumele mele. Mi-aș dori, uneori, ca Doru să fie acest tip de terorist înfricoșător, care să miște lucrurile înainte prin teama pe care o inspiră. Dar nu e. Doru e unul dintre oamenii ăia plini de pasiune care mișcă lucrurile altfel. Aproape prin puterea minții. Ceea ce fac el și Ivan în Deltă, de ani buni, e un exemplu pentru noi, ceilalți, care stăteam pe marginea falezei și dădeam la pește, zi de vară până-n seară. Sau nici măcar la pește nu dădeam, fiindu-ne prea lene. Dacă Ivan Patzaichin este miracolul care i s-a întâmplat Deltei atunci când nu se aștepta la așa ceva, Doru este, cumva, apostolul care din miracol a făcut o religie utilă. Nu singur. Are o echipă extrem de devotată care muncește la asta, dar, în câțiva ani, au reușit să lucreze cot la cot cu simbolul și să schimbe, destul de repede, modul în care oamenii din Deltă se văd pe ei înșiși și modul în care oamenii din Deltă sunt văzuți de ceilalți. Au creat un soi de emulație, deși mulți nu vor recunoaște asta, care, de șapte ani, duce acest oraș înainte, oricât de potrivnic ar sufla vântul.
Totuși, atunci când,
tulcean fiind, te sună Frolu, răspunzi și iei notițe. Așa am făcut și eu. Și mi-am notat că îmi este pasat un domn, Philipp Zey pe numele său, care a plecat din Ulm cu bicicleta spre a străbate lumea. Și care, la un moment dat, urma să ajungă în Tulcea, unde avea nevoie de cazare pentru două nopți și ar fi fost dispus să cânte la trombon în timp ce primea niște bere. Mă rog, nu ăștia sunt exact termenii inițiali, dar pe acolo.
M-am luat cu ale mele,
după ce am răspuns, politicos, că îl preiau și mă ocup de Philipp. Am și primit, ulterior, un e-mail de la cetățean. Nu știu de ce, rămăsesem cu impresia că e austriac. Părea, aș, mai boem, ceea ce unui neamț (prejudecată, deh) nu i se potrivea.
Am primit, așadar, un prim e-mail, în care îmi spunea că e prin Bulgaria, dar se apropie vertiginos de România și că ar sta vreo două nopți în Tulcea, înainte să plece spre Ucraina.
De ce nu? În definitiv, dacă putem, ajutăm și astfel de zănatici. I-am răspuns și l-am rugat să mă anunțe cu o zi înainte de a ajunge în Tulcea, ca să pot face aranjamentele necesare. Să mă sune, mai exact. Căci, slavă UE, roaming-ul nu ne mai costă nimic.
Dar când austriacul,
care e neamț, de fapt, și vine tocmai de la Ulm, aproape de locul unde răsare Dunărea, își pierde telefonul și, dormind în cort prin pădurici clandestine, nu te poate contacta la timp, te sună de pe telefonul unui trecător și-ți spune că e-n Tulcea deja, începi să tremuri. “Ouch, oare ce-o să spună Doru? Am promis și, iată, nu sunt în stare să mă țin de cuvânt…” În jurul tău încep să danseze lepriconi răzbunători, înfășurați în veste autodetonante, de parcă li s-au promis câte 72 de butoaie virgine de Guinness dacă se detonează.
Dar de aia există prieteni și lanțuri ale amiciției. Pit, Liviu, Valentin, iar în două ore cheile unei camere sunt în mâna ta. Tu n-ai decât să-l găsești, fără GPS, pe năuc. Cât de greu paote fi într-un oraș atât de mic? Îhî…
Anul ăsta a fost unul
extrem de bogat în turiști pentru Tulcea. Nu poți, pur și simplu, să mergi pe stradă și să întrebi dacă ochiul vigilent al comunității nu l-a ginit, cumva, pe Philipp. Și, totuși…
Exact așa, oarecum, s-a întâmplat. Mergeam pe stradă și am văzut un cetățean a cărui nevastă, dacă ar fi avut, sigur avea bot de merțan. M-am apropiat de el temător și am îndrăznit să-l întreb dacă nu cumva el este Philipp. Era. Chiar era. Bingănea ceva la un computer, încercând să găsească o rețea wireless neparolată și să-mi trimită un alt e-mail. N-a mai fost nevoie. I-am spus că, într-un fel sau altul, s-a rezolvat problema cazării lui pentru două nopți și că ne vedem pe la ora 18 la Istru. I-am explicat și unde e Istru și am plecat spre ale mele.
Punctual, ca orice neamț,
Philipp a întârziat la această primă întâlnire vreo douăzeci de minute. Eu doar 15, de aia mi-am dat seama. Am băut niște două-trei beri, i-am dat cheile și l-am dus spre locul de cazare. Ăla pentru două nopți. În drum i-am arătat și de unde poate face cel mai mișto tur scurt al Deltei, cu una dintre bărcile de lemn ale lui Giurgiuveanu. L-am cazat, cum ar veni, m-am întors la pub ca să văd cum suferă prietenul meu dinamovist că oile mai câștigă un meci în cupele europene și apoi am plecat spre București. Când mă întorceam urma să preiau cheile de la Philipp și să le redau proprietarilor de drept.
Îhî..
Philipp s-a îndrăgostit atât de tare de Tulcea și de Deltă, încât a hotărât că mai stă nu una, ci două nopți. Oops.
A văzut Delta, pe un traseu turistic, dar, na, nu mai erau păsări. A fost până la Sulina, dar a stat doar o oră, între două șalupe rapide. N-a văzut nimic, dar i-a plăcut. A mai frecat-o pe aici, prin oraș, mi-a mâncat nervii, și-a reparat bicicleta și a dormit și el, finalmente, mai mult și mai în pat.
E un tip mișto, absolvent de Fizică, muzician (trombonist), agent de cântăreți etc., etc. O noapte a dormit în redacția coridianului Obiectiv. I-a plăcut atât de mult, încât nu se mai dădea dus. Din păcate, nu poate scrie în românește, că l-am fi păstrat. Acum, probabil, e pe undeva pe drum spre Galați, în încercarea de a ajunge la Odessa.
Doru, a fost un cadou frumos, am învățat multe. Te prind eu într-o zi 😛
