Nu-i acțiune ca salvatu’, / Nici plajă-n curând, la Vadu

Cu ceva vreme în urmă, un grup de studenți la Geografie, condus de un profesor al respectivei facultăți, și-a dorit să studieze la fața locului, în practică, geografia Deltei și a plajelor sale. Au ales plaja de la Sfântu Ghoerghe, o plajă sălbatică, neafectată de turismul de orice tip. Profesorul a încercat să obțină autorizație de la Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării pentru camparea pe plajă. N-a obținut. Și-a încercat, totuși, norocul și a plecat cu întreg grupul spre plaja de la Sfântu Gheorghe, unde au și campat. Pentru o scurtă perioadă, însă, căci au fost somați să părăsească locul. Au parcurs cumva 30 de kilometri până la Sulina, unde, dincolo de plaja comercială, amenajată recent din fonduri UE, s-ar mai fi găsit exact același tip de plajă sălbatică pe care doreau să-l studieze la fața locului. Pentru a putea campa, finalmente, au plătit o amendă de 70 de lei și n-au stăruit prea mult în a-și face simțită prezența.

V-am spus această poveste banală pentru că, sâmbătă și duminică, am asistat cu ochii mei, cu urechile mele și, foarte probabil, cu alte părți ale corpului la o încălcare mult mai gravă a rigorilor ARBDD în materie de campare în zona Rezervației.

Sâmbătă dimineață, pe plaja de la Vadu, sute de corturi râdeau în soare, multicolore. O scenă argintie, asemeni macaralelor din melodia redevenită acceptabilă în epoca hipsterilor, se ridica trufașă în buza plajei. Mașini de mare tonaj trăseseră pe lângă vegetația din zonă, la limita înnisipării. Bodyguarzi ai unei firme private opreau orice mașină care voia să treacă de cherhanaua din zonă, întrebând de legitimațiile de acces de la ING. Două titi-caruri împrumutate de la Maritimo Mall aduceau valuri de turiști. Mai multe microbuze închiriate, de asemeni, din Constanța făceau serviciul de transport pe distanțe mai mari, aducând oameni direct din oraș. Pe scurt, dincolo de sutele de obișnuiți de week-end ai zonei, plaja de la Vadu era arhiplină. Mi-am amintit că, timp de câteva luni, banca mea m-a bombardat cu e-mail-uri prin care îmi propunea nu știu ce activitate la Vadu, cândva, anul ăsta. Dar cum nu dădusem atenție acelor comunicări nesolicitate, nu puteam spune exact despre ce e vorba. Așa că m-am documentat la fața locului.

Între ora 9 și ora 10, participanții la eveniment urmau să se întâlnească cu Mircea Toma. Între 10,30 și 13,30 urmau să aibă loc niște workshop-uri, după aia prânz și, după aia, până târziu în noapte, primul festival al înălțătorilor de zmee, plus un concert susținut de Mara, Robin and the Backstabbers și Moonlight Breakfast. Ce mișto. Totul, pentru că ING sărbătorea 20 de ani de prezență în România.

Prima chestie greșită a fost alăturarea lui Mircea Toma cu plaja aia. Omul, un profesionist desăvârșit, are, totuși, la activ un mare eșec, ce-l va bântui toată viața: distrugerea a ceea ce a fost, cândva, Vama Veche. Sub generosul slogan, devenit ulterior ONG, „Salvați Vama Veche”, Mircea a adus locul respectiv în atenția tuturor cocalarilor care nu știau unde-și pot bea mințile în numele libertății totale. Seria de concerte organizate în Vamă au atras, an de an, din ce în ce mai mulți distrugători, astfel încât, astăzi, Vama Veche este, poate, mai rușinoasă ca arătare decât orice stațiune de pe litoral. De aceea, a-l aduce pe Mircea să vorbească pe o plajă invadată ce până mai ieri încă-și mai păstra sălbăticia e mai mult o piază-rea decât un demers inteligent.

Despre workshop-uri sau despre concert nu pot spune nimic. La trei kilometri distanță, zumzetul lor nici măcar nu s-a auzit. Festivalul înălțătorilor de zmee, însă, a fost ca și inexistent. Sunt mai multe zmee într-o zi într-un parc bucureștean decât au fost la acest așa-zis festival.

Mă întreb, totuși, cum e posibil ca niște studenți la Geografie care, poate, vor dori să muncească pentru ARBDD, la terminarea studiilor, să nu poată campa pe o plajă din rezervație, dar o firmă de BTL poate aduce tot pe o plajă din rezervație sute de corturi, scenă, mașini de 7,5 tone, tractoare, microbuze. Cum câteva corturi și un eventual foc de tabără pot deranja sensibilul echilibru al ecosistemului RBDD, dar o scenă plină de lumini și lasere, asezonată cu un sistem de sunet de mii de wați, nu deranjează același echilibru.

Oricum, ceea ce se întâmplă la Vadu de ani de zile nu este în regulă. Gunoaiele lăsate de turiști, distrugerile produse de mașini de teren care, practic, patrulează toată ziua pe plajă, ATV-urile care gonesc în sus și-n jos, ski-jet-urile care bârâie non-stop nu au ce căuta acolo. Plaja sălbatică devine, în week-end-uri, suprapopulată. Iar ARBDD nu face nimic pentru a limita dimensiunile acestui fenomen. Nici măcar nu-și instalează la intrarea pe plajă o gheretă la care să se poată plăti obligatoria taxă de acces în zonă.

Nu, accesul oamenilor pe plaja de la Vadu nu mai poate fi oprit, e prea târziu. Dar el poate fi reglementat, supravegheat, iar mârlanii pot fi arși atât de tare încât să-i usture curul și de la altceva decât razele soarelui. Totul e să vrei. Iar dacă vrei să accepți scena celor de la ING, să nu poți s-o faci.

Și că tot veni vorba de ING, mă bucur că întâmplarea m-a purtat zilele alea pe la Vadu. Căci dacă banca în care am încredere să-i las pe mână banii mei și căreia îi plătesc fără crâcnire comisioanele alege să-și cheltuiască banii pe astfel de prostii sfidătoare, la îndemnul vreunor șmecheri dintr-o firmă de BTL care, poate, mai ung și autoritățile ca să obțină aprobări pentru a încălca legea, încep să mă gândesc serios dacă am ales bine. În definitiv, piața e plină de bănci, dar plaja de la Vadu e încă unică și nesalvată de Mircea Toma.