În cazul în care nu v-ați prins, suntem în anul 2017. Sigur, la noi nu prea pare, că încă mai avem zeci de kilometri de drumuri naționale neasfaltate, încă mai poți avea neșansa de a intra în spitale cu aparatură rămasă din al doilea război mondial și încă mai avem oameni pentru care ideea de lider e cam tot cea acceptată ca fiind OK pe la 1400. Dar oricum, conform tuturor surselor neetichetate de alții mai deștepți ca fiind fake news, suntem în Anul Domnului 2017. Și ce facem noi, ca nație, în timp ce alții încearcă să ajungă pe Marte și descoperă noi sisteme solare? Păi, ne ocupăm de meșteșugul cu care ne-am consacrat: prostia, în diferitele ei forme de manifestare. Iar de data aceasta povestim despre una dintre cele mai stupide teme disponibile la ora actuală pe piață: steagurile regiunilor istorice.
Cluj-Napoca, 15 martie 2017
Este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni și, în tema asta, Clujul se situează undeva la mijloc în privința mentalităților. Un mijloc care e cel mai păgubos. Adică nici nu e Alexandria, unde poate greu găsești pe cineva care să înțelegă că martie e una dintre cele 12 luni ale anului, dar nici nu e Miercurea-Ciuc, unde 15 martie e o sărbătoare în toată regula. Nu, Clujul e la mijloc, iar asta se transpune într-o manifestație care an de an, pe măsură ce publicul ei îmbătrânește, este tot mai antipatică și mai greu de povestit fără a provoca somnolență. O manifestație care trebuie bifată, deși nu mai are nimic din fastul din anii trecuți.
Iar anul ăsta s-a lăsat cu scandal. Pe steaguri. Da, fraților, e 2017 și noi, ca societate, încă mai găsim pârghiile și motivele pentru a ne lua de la steaguri. Concret, patru indivizi care purtau steagurile neoficiale cu stema provinciei Transilvania au fost săltați din mulțime. Total aleatoriu, trei din patru au primit amendă, iar al patrulea a primit avertisment, după care a putut participa la restul ceremoniei. Ceremonie la care erau cel puțin o sută de copii cu același tip de steag, doar că de dimensiuni reduse. Asta a contat însă mai putin și, în sine, evenimentul nici nu merită mai mult de trei rânduri, pentru că problema, aici, e cu totul alta.
Trăim într-o societate
care, periodic, este susceptibilă de a fi invadată, pe nepusă masă, de dezbateri ce par pur și simplu scoase din niște bancuri foarte proaste. Chiar dacă la nivel național nu a auzit nimeni despre episod, la nivel local problema a fost învârtită pe toate fețele. Nu e oare incredibil cum, de fiecare dată când se ivește ocazia, nu ratăm oportunitatea de a mai demonstra cât suntem de mici în ideile pe care le punem pe masă atunci când ajungem la masă? În lumea în care trăim, aproape că însăși ideea de granițe nu își mai are sensul, în condițiile în care lumea e un mare sat în care fiecare este conectat cu fiecare. Eh, dar noi tragem de steaguri. Noi suntem ăia pentru care o pânză legată de un băț poate să devină în doar câteva minute motiv de război civil și procese.
Și să ne înțelegem: idioate sunt ambele tabere. E caz de psihiatru să fii genul de persoană care nu suferă existența unui steag care corespunde prevederilor legale. Clujul trece prin fața opiniei publice ca fiind un oraș multicultural și un oraș al inovației în care IT-ul a ridicat calitatea vieții. Ei bine, la Cluj, de ani de zile deja, Primăria municipiului se ia de cap cu un ONG care vrea ca pe indicatoarele de la intrarea în oraș să fie trecut atât numele orașului în limba română, cât și denumirea acestuia în limbile maghiară și germană. Ei bine, nu. Nu și nu, Emil Boc nu vrea pe motiv că nu vrea și se poartă de parcă ideea ar presupune ca cele două cuvinte să îi fie tatuate cu flexul pe spate și nu puse pe niște bucăți de tablă. Apoi avem cealaltă tabără, formată din oameni a căror viață pare că literalmente se învârte în jurul unui steag fără de care existența ar fi în zadar. Da, e frustrant din cale-afară să fii supus unor abuzuri din partea forțelor de ordine care nici măcar nu acționează în baza unor legi reale, dar orice s-ar spune, e vorba de un steag la care pare că nu vrea nimeni să renunțe.
Dar să fie oare vorba doar de steag?
De câte ori nu ni s-a întâmplat în ultimii ani, ca societate, să ne trezim luându-ne de gât pe niște teme ce din exterior par hilare, în timp ce lucrurile cu adevărat importante treceau pe lângă noi? Cumva, avem capacitatea aparent înnăscută de a cădea pradă unor isterii care, asemeni unor bule de săpun, ni se sparg în față. Atâta doar că nu avem reflexul de a ne spune ulterior „Hei, cred că cineva ne-a prostit la faza asta”, ci pur și simplu ne mutăm la altă masă, de unde începem să înfulecăm cu poftă din altă isterie. Cum e asta cu steagurile, cum sunt atâtea și atâtea conspirații, cum sunt micile scandaluri politice care ne captivează și cum sunt, în general, toate ideile care pe moment ne convin pentru simplul motiv că ne confirmă teorii pe care le avem în cap.
În povestea cu steagurile, lupta autorităților are crezul „Dacă îi lăsăm cu steaguri, azi e asta, iar mâine vor dori autonomie”. Astfel, printr-un abuz, se încearcă înnăbușirea unei dezbateri pe care unii o cer. Iar a primi o dezbatere pe o temă nu este deloc același lucru cu a primi lucruri concrete, dar cât timp discuția este despre steaguri, nu există nici un pericol să mergem mai departe. Iar mai departe nu mergem pe nici una dintre temele la care de fiecare dată, în cel mai bun caz, zgâriem doar suprafața problemei, în timp ce miezul disputei rămâne unde-a fost, cu potențialul perfect de a reveni ceva mai târziu. Nu am mers nicăieri până la urmă cu discuțiile despre autorizarea localurilor, pentru că, inclusiv la ultimul incendiu din Bamboo, discuția a zburat rapid spre ideea „Eh, lasă, noi, ăștia de-l citim pe Eliade, ne bucurăm că pițipoancele și cocalarii și-au luat-o”. Nu am mers nicăieri, niciodată, cu discuția despre educație, pentru că de fiecare dată când am avut subiectul pe masă, noi, ca societate, nu am cerut nimic concret, în timp ce actul educațional s-a scufundat tot mai mult într-o mediocritate care infectează fiecare dintre generațiile următoare. La naiba, nu am mers nicăieri cu dezbaterea despre statul de drept, pentru că nici azi nu știm dacă SRI a avut protocoale cu DNA și dacă dosarele se fac sau nu folosind abuzuri care să scoată la lumină alte abuzuri. În schimb, din lipsă de valori, am ajuns în situația tristă în care facem galerie unor instituții de forță și ne îndrăgostim de personaje pe care le curățăm de defecte atâta timp cât iau măsuri conforme cu valorile noastre.
În esență, reușim să evităm de fiecare dată problemele reale. Români, maghiari, germani sau romi, cu toții ne angrenăm în respectarea fără echivoc a steagului prostiei, sub ale cărui culori ne tragem de beregate pe teme de discuție demne de bancurile spuse de iobagi în vremea Evului Mediu.
nu e vorba de steag, e vorba de principiu 🙂